luni, 5 februarie 2024

UȘA NEAGRĂ

 

Tatăl meu e supererou, dar nimeni în afară de mine și sora mea cea mare nu mai știe asta. Nici măcar mama. Poate dacă ar ști n-ar mai fi atât de supărată pe el tot timpul. Adelina e cea care a aflat și tot ea mi-a spus să-mi țin gura. Nu că m-ar crede cineva. E greu, când ai șase, ani să convingi pe cineva de orice. Eu nu pot să-mi conving propria mamă să nu-mi dea mâncare când nu îmi e foame sau să nu mă trimită la culcare în mijlocul zilei când nimănui întreg la minte nu îi e somn.

Recunosc că înainte să aflu de la Adelina ce face tata sub casă după ce se întoarce de la fabrică și eu eram puțin supărată pe el. Stătea acolo cu orele și când ieșea vorbea ciudat și arăta atât de murdar și obosit că nu îndrăzneam să îl rog să se joace cu mine așa cum o făcea înainte.

Treaba asta se întâmplă cam de doi ani. Cred că pe atunci au început să apară și monștrii sub casă. Totul are legătură cu Filip. Eu nu l-am cunoscut, dar din ce știu de la Adelina, unul din monștrii ăștia, cu care se luptă tata, l-au răpit pe frățiorul nostru când se întorceau cu el de la maternitate.

O perioadă nimeni nu a încercat să facă nimic ca să-l găsească pe Filip, dar într-o zi, tata s-a apucat să sape o groapă lângă casă. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea și în fiecare zi după ce termina, o acoperea cu o bucată mare de fier. Eu și Adelina am încercat odată să o dăm la o parte, dar nici nu am reușit să o mișcăm din loc. Am văzut-o și pe mama încercând, dar nici ea nu reușise.

Într-o zi tata, a înlocuit bucata de fier cu o ușă neagră cu un lacăt mare, argintiu. Ținea cheia la gât și nu avea nicio dublură așa cum aveam pentru toate celelalte chei din casă.

Nu am fost niciodată acolo, sub casă, și acum că știu ce e dincolo de ușa aia neagră chiar mă bucur că nu am reușit. Am încercat odată să-i iau tatei cheia de la gât când dormea, dar când aproape o desprinsesem de pe lănțișor, tata s-a trezit și m-a strâns de mână atât de tare, că îmi aduc aminte și azi durerea. Cred că atunci a stat și cel mai mult sub casă. Probabil a avut de-a face cu mulți monștri în ziua aia.

Și azi cred că se întâmplă același lucru, doar că dacă stau bine să mă gândesc nu a lipsit niciodată două zile la rând. Mama e plecată cu bunica la oraș de ieri dimineață și Adelina, după ce m-a băgat în pat și m-a pupat pe frunte, s-a dus la o vecină și nu s-a întors nici până acum. Casa îmi pare mult mai mare când nu e nimeni în ea și mi-e frică și să ies din dormitor, da’ păi să mă duc până acolo. Dar dacă tata are nevoie de ajutor? Chiar și supereroii au uneori nevoie de ajutor. Haide Miruno, curaj!

[...]

- Aoleu! Mă scuzați! N-am.. e și un sfert..

- Mai așteaptă puțin, te rog.

            Andrei închise ușa și se așeză pe singurul scaun de pe hol. Își dădu seama că ușa nu avea niciun fel de yală. Era vopsită în negru și pe mijloc era prinsă o plăcuță argintie: MIRUNA DINU

            Ușa se deschise și un domn înalt, cărunt, cu ochii roșii și umezi ieși în grabă fără să salute.

            - Haide Andrei, curaj! Nu e niciun monstru aici.


marți, 23 ianuarie 2024

K DE LA KILOGRAM

 


 Nu am fost niciodată o grupă unită. Nici nu aveam cum să fim. Eram trei sute de oameni într-un amfiteatru și cu toate că eram împărțiți într-un mod oficial și total aleatoriu în grupe, nimeni nu le respecta. În patru ani dacă te săturai de cineva, aveai de unde să alegi. Dar eu nu eram așa. Eu nu mă satur niciodată de un om odată ce-l primesc în apropierea mea. Probabil de aia în ultimii ani nu am mai primit pe nimeni. E greu să ții la cineva care nu mai este.

 M-am înscris la o facultate proaspăt înființată în urmă cu 15 ani. Era atât de proaspăt înființată că nici nu avea o clădire în care să se țină cursurile. Aceasta era încă în construcție și construcțiile au prostul obicei de a întârzia, la fel ca foștii mei colegi.

 Trecuse deja jumătate de ceas de când sosisem și eram singur. Asta nu m-ar fi deranjat atât de mult dacă locul în care eram nu arăta ca o casă părăsită în care s-au cuibărit câteva familii de boschetari. Nu vreau să fac pe criticul, dar locul ăsta era absolut înspăimântător. Avea un gard de fier forjat ruginit, acoperit pe alocuri de vopsea veche, vernil, descoperit pe alocuri de aceeași vopsea, peticit cu table ondulate, ruginite și plăci de OSB umflate și mucegăite. Curtea, deși mare, era sufocată de o vegetație neîngrijită și uscată. Unde nu erau iarbă și boscheți erau petice de pământ prăfuit, băltoace și nămol. Între toate astea erau aruncate din loc în loc canapele din răchită cu perne care presupun că au fost odată crem, dar acum erau gri-maro și pline de istorie. Iluminat nu exista, dar stâlpul de pe stradă m-a ajutat să navighez printre scaune și canapele.

 Am trecut de curte și am intrat în casă. Încăperea ce părea a fi un hol era atât de slab luminată ca am simțit nevoia să aprind lanterna de la telefon. M-am răzgândit când am zărit într-un colț un bărbat și o femeie ținându-se de mâini peste masă și vorbind în șoaptă. Nu vedeam nicio recepție și nu era nimeni pe care să întreb de rezervare. Camera unde erau cei doi mai avea cinci uși. Știu asta pentru că m-am hotărât să-mi aprind în sfârșit lanterna, cu riscul de a deranja cuplul din colț. Pe una scria TOALETĂ, pe una ACCESUL INTERZIS, deși era deschisă. Cea din față avea ușa scoasă din balamale, și în interior se zărea o câteva trepte ale unei scări ce părea să coboare în spirală. Pe partea dreaptă mai erau două uși închise.

Respectuos din fire am ciocănit la cea din stânga și am deschis încet ușa. Era o încăpere mult mai mare decât holul în care mă aflam, dar era la fel de întunecată și nu puteam să recunosc nicio față. Oamenii vorbeau încet și părea că stau mai degrabă pe niște piese de mobilier decât pe scaune. Pe mijloc era o masă lungă și îngustă pe care nu se afla decât un bol mare ce părea a fi plin cu fructe. Mirosea puternic a fum de țigară, coji te portocale și încă ceva ce nu îmi era familiar. Locul nu arăta nicidecum ca un restaurant ci mai degrabă ca o locuință... una destul de neîngrijită de altfel, genul acela în care bărbatul văduv, fără copii, își așteaptă moartea. În fundal se auzea Lou Reed, enervant de încet.

- Sunteți cu reuniunea? Am întrebat și eu la fel de încet, dar nu mi-a răspuns nimeni.

 Am mai făcut un pas în interior și am ridicat vocea:

- Hei! Sunteți cu reuniunea?

 Nu recunoșteam pe nimeni și parcă oamenii se străduiau să nu mă bage în seamă. Lumina era atât de slabă că începeau să mă usture ochii. Găsisem un întrerupător cu mai multe butoane însă n-am reușit decât să fac lumina mai slabă și să aprind un glob multicolor într-un colț. Atunci o fată s-a ridicat de pe măsuța pe care stătea, s-a apropiat de mine puțin prea mult și mi-a șoptit la ureche:

- Ce-ți dau?

- Ramona?

- Ramona? Ce-i aia, e ceva nou?

 Mi se părea că seamănă cu Ramona, dar nu era ea, era oricum greu să-mi dau seama. Aveam ochelarii încă aburiți și fără ei vedeam foarte prost, chiar și de aproape.

- Am crezut că ești Ramona, nu-i aici reuniunea?

- Ba da. Aici ne reunim.

- Dar nu cunosc pe nimeni. Nu te văd bine. Ce dracu’ e locul ăsta? M-am răstit la ea. Cine l-a ales? Tu ești, Ramona?

- Da.. Ramona, eu sunt, tu cine ești?

 În mod surprinzător, deși ridicasem tonul destul de mult, nimeni din cameră nu reacționa. Am dezlipit-o ușor pe ”Ramona” de pe mine și am ieșit din cameră. Era clar ca nu nimerisem unde trebuia și îmi era foarte clar că tipa aia nu era Ramona. Mi-am scos telefonul să încerc să dau de Maria, tipa care se ocupase de organizare, dar telefonul era mort.

 Am intrat și în ultima cameră, care era la fel de prost luminată ca cealaltă, însă nu era nimeni în ea. M-am jucat cu întrerupătoarele și cumva am reușit să aprind o veioză așezată pe o măsuță aflată în centrul camerei. Am zărit o hârtie ruptă dintr-un caiet de matematică pe care scria mare cu pixul REZERVAT. M-am gândit că asta ar trebui să fie. M-am așezat pe un scaun de lemn tapițat, la fel de împuțit ca pernele de afara și mi-am pus ochelarii, încă aburiți pe margini, la ochi. Lumina era și aici enervant de slabă. Dar veioza ajuta puțin. Pereții erau acoperiți cu un tapet lucios, cojit pe alocuri. Camera era foarte înaltă, cu ferestre de lemn duble, atât de prăfuite pe interior că nu vedeai aproape nimic afară. Pe peretele cu geam era o bancă lungă de lemn. Măsuța rotundă din centru arăta ridicol pentru o cameră atât de mare. În colț era o sobă de fontă nefuncțională. Dintr-o dată mi-am dat seama cât de frig îmi e. Era iarnă, eram în interior, dar simțeam frigul mai rău ca afară. Camera avea calorifere dar erau mai reci decât mâinile mele. În colțul opus sobei era un televizor alb-negru, probabil nefuncțional și lângă el un mic dulap cu cărți vechi. Am luat o carte la întâmplare și m-am dus cu ea lângă veioză: UNITĂȚI DE MĂSURĂ de CONSTANTIN MANEA. Am început să o răsfoiesc, dar literele mici și paginile galbene mă oboseau.

 Trecuse deja o oră și m-am hotărât să plec. În mod surprinzător nimeni nu venise să mă întrebe nimic. Mi-am spus că dacă o să ajung vreodată boschetar voi mai veni aici. Părea un loc primitor, puțin cam răcoros și întunecat, dar primitor. Sigur aș fi putut să pun de un foc în sobița aia cu ceva crăci și paie adunate din curte.

Am ieșit din casă și în curte pe partea stângă sprijinit de un gard era un bar improvizat, la fel de prost luminat ca interiorul casei. Cumva când am ajuns nu am observat acest bar. Puteam să jur că nu era nimic acolo acum o oră. În curte pe canapelele murdare începuseră să se adune câțiva oameni care vorbeau mult mai tare decât cei din interior. Discutau despre meciuri, femei și politică. Nu vedeam nicio femeie, dar ce e drept nici nu vedeam prea bine și poate erau totuși câteva... cu voce mai groasă. Pe mese păreau să aibă multe sticle de bere desfăcute și boluri cu snack-uri. Mi se păreau foarte multe sticle de bere pentru mai puțin de o oră cât am stat în interior.

 Eram obosit, dar mi-am zis că dacă deja bătusem drumul până acolo nu ar fi fost o idee rea să și rămân puțin. Și așa nu voiam să mă întorc acasă. Am fost atât de mult acasă în ultimii ani că nu îmi mai venea să mă întorc niciodată. Mi-am luat o bere, care costa surprinzător de mult pentru un loc ca acela și era surprinzător de caldă pentru ce vreme era afară. Am luat o gură și l-am rugat pe tipul de la bar să-mi împrumute un încărcător. Până să termin berea am reușisem să aprind telefonul.

Zece apeluri nepreluate, șapte mesaje necitite. 

- Unde ești? Ne-ai lăsat baltă?

- Unde sunt eu? Unde sunteți voi?

- Cum unde, unde am zis, la Local.

- Păi și eu tot la Local, v-am căutat peste tot. Unde naiba sunteți?

- În interior. Nu te văd pe nicăieri.

- Am ieșit afară.

- Hai că ies. Unde ești?

- La bar, în stânga, tot nu te văd, e atât de întuneric.

- Ce bar băi. Nu e niciun bar afară. Și e lumină de ți se văd porii.

- Auzi? Tu te-ai dus la Local?

- De câte ori să-ți spun? Da! Sunt la Local!

- Nu pe Petuniei, prostule! Ala e Lokal! Noi suntem pe George Sima, 7. Hai, că ne-am plictisit să te bârfim și așa nu mai știu nimic de tine.


luni, 11 decembrie 2023

FILTRUL DE CĂRBUNI

 

Stăteam deasupra unei farfurii aburindă, plină cu bucățele de carne atât de fragede încât se desprinseseră singure de pe oase. Nu era nimic sofisticat. Câteva copane de la un cocoș bătrân, fierte mult și încet, un praf de sare de munte și câteva linguri din zeama în care își abandonase o parte din cantitatea-i generoasă de gust pe care nici 100 de broileri n-ar reuși să o adune în scurta și trista lor existență.

Erau trei luni de când mă părăsise. Primisem afurisita asta de pasăre de la ta-su. Am văzut cu ochii mei cum a lăsat-o fără viață. Sunt diverse metode prin care poți sacrifica o pasăre, iar lui Mirel, tatăl Anastasiei, îi plăcea să folosească metoda elicopterului. Era prima oară când vedeam așa ceva și trebuie să recunosc că, deși era mai curată, mi s-a părut mult mai brutală decât tradiționalul topor pe buturugă.

Mâncam stând în picioare, în lumina blândă a focului de la aragaz, cu brațele năpustite asupra acelei grămăjoare de plăcere pură. Pentru o clipă am surprins cu coada ochiului dansul grotesc executat de umbra mâinilor mele proiectată pe suprafața lucioasă, roșie, a dulapului cu vase din stânga. Nu mi-a luat mult să-mi aduc aminte de cearta pe care am avut-o în Ikea când fosta împreună cu acel consultant cu alură de viking au ales acele uși pentru un dulap care avea să țină doar lucruri pe care numai eu știam să le folosesc. Anastasia nu știa să gătească, dar știa că vrea să fie vegană sau măcar vegetariană. Mă certa mereu că gătesc cu carne și mereu avea gura plină, de carne când mă certa.

Acum era însă liniște. Eram doar eu cu umbra mea, cocoșul, focul blând și acel dulap afurisit care mă făcea să mă simt ca într-un studio de video-chat. Tot ce-mi mai trebuia era o cameră video și o conexiune bună la internet. Sigur ar aș fi găsit câțiva vegani perverși să mă plătească ca să vadă cum îndes tot cocoșul ăla în mine. Și de îndesat îl îndesam, încet, încercând să prelungesc cât mai mult acel desfrâu, bucurându-mă de fiecare fibră desprinsă cu grijă, savurând atom cu atom rezultatul unor reacții greu de explicat chiar și de chimia modernă.

 ” – Știi de reacția Maillard? ” , i-aș fi zis dacă ar fi fost acolo cu mine. ” Ce-i cu ea? ”, m-ar fi întrebat plictisită și fără cea mai mică urmă de interes. ”Mai toți care vorbesc de ea o asociază cu mâncare prăjită sau coaptă, la temperaturi mari, puțini știu însă..” ”Lasă-mă cu prostiile tale, mă obosești.”

 ... puțini știu că ea are loc și la temperaturi mult mai mici, dacă ai suficientă răbdare. Ea nu avea niciodată.

 Continuam să rup și să rumeg, să rumeg și să rup, fără să risipesc nimic când, pentru o secundă, plăcerea intensă în care se scălda creierul meu a fost scurtcircuitată de un gând sinistru care m-a transformat brusc într-un vegetarian. Tocmai realizasem că am fiert un cadavru. Un cadavru congelat în morga din spatele acelui dulap roșu stupid, o FIINȚĂ, care acum patru-cinci luni se plimba prin iarbă, atingea cu ce acum este un copan, dar pe atunci era un picior, același pământ pe care eu și noi toți stăm, se uita la același cer la care mă uit și eu acum și se bucura de căldura soarelui așa cum noi restul o să ne mai bucurăm, fiecare atât cât ne este dat. În schimb ea era acum moartă, mutilată, dezmembrată, arsă, fiartă, chiar dacă foarte încet și cu grijă. M-am cutremurat de felul în care nici cu o secundă în urmă rupeam, ca un torționar, bucată cu bucată din ea și sorbeam din zeama în care se pierduse orice urmă de viață.

 Revelația ce avea să-mi schimbe comportamentul alimentar pentru tot restul vieții s-a produs atât de repede încât mâna și gura n-au apucat să se adapteze la noul eu și fără să-mi dau seama am mai luat o bucată. Aproape am plâns la gândul că am renunțat, chiar și pentru o secundă, la așa ceva.

 - O votcă vă rog!

 - Cu gheață?

 - Nu. E vegană, da?

 - Sigur.

Stăteam în barul ăla întunecat închipuindu-mi că o să vină vreuna să între în vorbă cu mine. Beam bere la halbă și mă uitam în gol. Eram îmbrăcat neinteresant și nu arătam prea bine, de parcă nu mi-ar fi păsat de nimic pe lumea asta. Am făcut însă ceva ce nu credeam că o să fiu vreodată în stare să fac. Am intrat în vorbă cu cea care tocmai ceruse o votcă, vegană.

- Cum adică vegană?

- Adică nu are nici urmă de animal în ea.

- Pai de unde să aibă?

- De unde să știu eu? Așa am citit undeva, că mai toată votca nu e vegană.

- Păi și dacă nu e, de ce bei? De ce să riști?

- Pentru că îmi place și pentru că există și votcă vegană.

- Și ce te face să crezi că ce bei tu n-are urmă de animal în ea? Că ți-a spus Ochi albaștri de-acolo ca e vegană?

- Încă una te rog! E proaspătă, nu?

- Sigur, abia am schimbat butoiul.

- Vezi?

- Ce să văd?

- Întreabă-l orice vrei să auzi și o să-ți răspundă exact ce vrei să auzi. El trebuie să vândă votcă nu să satisfacă o blondă cu apucături hipsterești. Aș face și eu același lucru în locul lui.

- Ai pula mare?

- Nu e evident?

Două ore mai târziu era evident că nu. Două zile mai târziu nici ea nu mai era vegană. Două luni mai târziu stăteau amândoi deasupra unei farfurii aburinde, tot la lumina blândă a focului de la aragaz și fără blestematul ăla de dulap roșu.

 


duminică, 3 decembrie 2023

DOAMNA GINA DE LA TREI


Sunt două tipuri de oameni pe lumea asta: cei care cred că totul e vina celorlalți și ceilalți.

Tatăl lui Cornel era din prima categorie. De obicei cei ca el sunt și agresivi. Nici nu prea poți să fii altfel când crezi că toată lumea e împotriva ta. Cu toate astea Grigore era un om bun și în adâncul lui știa că doar el e vinovat de ce i se întâmplă, așa că de cele mai multe ori își agresa propriile adâncuri și îi lăsa pe ceilalți în pace. De celelalte ori însă, agresiunile aterizau undeva pe suprafața celei mai la îndemână persoane din gospodărie.

Doamna Stan avea grijă de copii, de casă, de domnul Stan, de mama ei bolnavă, de colegii de la muncă, de vecina de la trei și de oricine îi ieșea în cale cu o nevoie. Când se uita în oglindă vedea un geam cu un strat de metal lucios pe spate și nimic mai mult. Mama lui Cornel era ca aerul pentru atât te multe persoane, însă Grigore o simțea ca pe un vând rece.

Cornel a crescut într-o casă mică dintr-un orășel mic de lângă București. Părinții lui nu l-au bătut niciodată, nu l-au certat niciodată, nu l-au jignit niciodată. Au avut grijă de el așa cum au știut și i-au oferit tot ce și-au permis. L-au hrănit, l-au îmbrăcat, l-au trimis la școală. L-au învățat ce e bine și rău și l-au lăsat să plece în lume când vremea a venit.

Simona, sora mai mare a lui Cornel, plecase de ceva timp în străinătate să lucreze, exact așa cum și-au dorit părinții lor, însă ce făcea ea acolo nu era chiar ce și-ar fi dorit vreun părinte să facă copilul lor pentru bani. Nici să ștergi un bătrân la cur sperând că o să îți lase casa, așa cum ea le zicea, nu era ceva onorabil, dar măcar te alegeai cu o casă și niște bani puși de o parte. Simona se descurca însă mult mai bine decât își puteau imagina Grigore și Mirela. Își cumpărase o casă, avea mașină și chiar și un copil, o fetiță, de care nimeni din familia ei nu știa.

La scurt timp după ce Cornel a plecat la facultate, mama doamnei Stan a murit. Grigore, miner de profesie, a reușit să iasă la pensie mai devreme și își umplea noul timp liber cu o cantitate proporțională de agresiune interioară. Când s-a întors de la cimitir singură, căci domnul Stan nu a socotit că e necesară prezența lui la groapa celei ce a adus pe lume acel viscol sâcâitor din viața lui, Mirela s-a uitat la oglindă și pentru prima oară a reușit să vadă în oglindă și altceva decât un geam cu un strat fin de poleială pe spate. Oglinda avea o pată de sânge în partea de jos. 

În loc să se apuce să-l caute prin casă sau prin șanțuri pe Grigore, așa cum ar fi făcut până ieri, Mirela a rămas o vreme în fața oglinzii. Simona era în Elveția, Cornel mai aproape, la București, dar într-un fel mult mai departe decât Simona, doamna Gina de la trei era acum vecină cu mama ei, iar colegii de la muncă fuseseră înlocuiți de utilaje. Pentru prima oară, doamna Stan nu mai avea de cine să aibă grijă. Șterse cu podul palmei pata încă proaspătă de sânge și văzu în spatele ei o bătrână. Îi aducea aminte de femeia pe care tocmai o îngropase. Din ochiul stâng, ce încă purta semnele impactului cu parbrizul lui Grigore de acum câteva săptămâni, se ivi o lacrimă, ce-i traversă încet fața creponată. Lacrima se opri în colțul gurii și pentru prima dată de foarte mult timp acesta se ridică timid, dar definitiv.

 - Ia uită-te la ăsta! Bre! Ești bine?

 Bre, nu era bine. Trotuarul ud pe care zăcea avea mai mult sânge decât capul lui, dar cumva antigelul din instalație îl împiedică să înghețe. Era 20 ianuarie. Ziua în care Mirela își înmormântase mama era și ziua în care acum 40 de ani se alesese cu Grigore. Peste câteva zile de Grigore avea să se aleagă praful. I-a stat alături pe patul de spital până la ultima suflare. Era orb, avea tot capul bandajat și un picior rupt. Era conștient, dar nu putea să vorbească. Putea doar să-și miște un deget de la mâna stângă. Degetul păros care încă purta pe el o verighetă mătuită de aur se termina într-o unghie mare, pătrată și neagră la colțuri.

 - Cine-o să mai aibă grijă de plante acum măi Grigore? Un lucru făceai și tu bine. Și Grigore închise ochii pentru totdeauna.

 La înmormântare nu venise nimeni. Simona era în vacanță în Japonia, Cornel îl înmormântase pe ta-su cu vreo 10 ani în urmă, iar toți cei pe care Grigore îi împinsese încet, încet din viața lui au rămas acolo.

 - Domnule Stan! Tatăl dumneavoastră s-a intoxicat cu alcool metilic.

 - Ciudat, știu că-l prefera pe cel etilic. Și râse cu poftă.

 - Credeți că e amuzant? Vă rog să poftiți în mașină. Mergem la secție pentru declarații.

 - N-am nimic împotrivă, dar nu înțeleg ce aveți cu biata femeie. A avut grijă de el toată viața și el n-a făcut decât să-și bată joc de ea. Acum i-ați luat voi locul?

 - Domnule Stan, înțelegeți că e vorba de o posibilă crimă? Este datoria noastră să cercetăm.

 - Ascultă idiotule! Tu poate n-ai avut parte de așa ceva, dar e plină lumea de Grigore. Cine ar vrea să-l omoare pe unul ca ăsta? Eu? Pentru mine era mort de mult. Maică-mea? A avut 40 de ani la dispoziție. Ce crezi că a apucat-o acum? Și chiar dacă l-a omorât ea. Nu crezi că după atâta timp ar avea și ea dreptul?

 - Nimeni nu are dreptul să ia viața altcuiva! Legea e lege.

 - E pe dracu! De parcă dacă dă unul în tine nu-i crăpi capul cu un glonț. Și ai și legea de partea ta. Femeia asta n-a avut nimic. Nu m-a avut nici măcar pe mine. Ar fi trebuit să-l omor eu cu mâna mea.

 Cornel a început să plângă. Polițistul îl bătu pe spate și deschise ușa de la mașină.

 - Haide dom’le, ce naiba! Dați o declarație și atât.

 Mașina se mișca încet pe bulevardul principal din micul orășel. Pe exteriorul geamului de la portieră se prelingeau stropi rari de ploaie.

 - De ce crezi că a fost maică-mea?

 - Am găsit în casă o sticlă cu vișinată. Am testat-o la laborator și avea în ea alcool metilic.

 - Vișinată... Și începu să râdă puternic.

 Doamna Stan era acum pensionară. Cornel o vizita cât de des putea. Nu avea copii, dar avea o prietenă pe care Mirela se bucură să o cunoască. În curând avea să plece definitiv în Elveția la Simona.

 După ce a dus-o la aeroport pe Mirela, Cornel s-a dus direct acasă.

 - Vreau să-mi faci un copil!

 - Ești nebun! De cinci ani mă rog de tine și tu mi-ai zis iar și iar că nu o să vrei niciodată. Acum că-mi merge și mie bine la job te-a apucat făcutul de copii. Nici vorbă.

 Vorbele Claudiei îi pătrunseseră până în oase și începu să tremure. Urmă o lungă ceartă terminată brusc cu o palmă pe care Claudia i-o dădu lui Cornel peste față.

 În fața oglinzii, Cornel își studia roșeața de pe obraz. Avea acum 38 de ani. Nu era căsătorit, nu avea copil, stătea cu chirie și avea impresia că începe să arate din ce în ce mai mult ca Grigore.

luni, 4 septembrie 2023

MIROTAURUL



Aceasta este o operă de ficțiune scrisă din perspectiva unui personaj care, deși pare, nu este autorul textului. Toate celelalte personaje din text nu există și nu au fost inspirate din realitate.

Lucrând într-un domeniu conex, am văzut la viața mea multe nunți. Ca invitat am fost la cât de puține am putut. Au fost la atât de puține nunți, că le pot numărat pe degetele de la o mână și tot aș rămâne cu un deget să-l arăt la nevoie.

Am o vârstă și inevitabil voi ajunge și eu protagonistul unui astfel de moment. Trăim vremuri anapoda și cum văd din ce în ce mai mulți bărbați luând parte sau chiar luând cea mai mare parte, dacă nu toate deciziile cu privire la ziua cea mare, mă bate și pe mine gândul să o fac așa... pe gustul meu.

Primul lucru pe care ar trebui să-l rezolv ar fi evident cererea în căsătorie. Aici e simplu. Trebuie ca eu să fiu cel cerut. Deși nu-mi plac clișeele, nu m-ar deranja partea cu statul în genunchi. Aș adăuga pentru context coji de nuci, un colț și fața la perete. Contextul vine imediat.

Nu am înțeles niciodată de ce, atunci când vor să se căsătorească, oamenii folosesc o întrebare. Eu cred că o astfel de inițiativă trebuie să se bazeze pe certitudine, nu pe încercarea norocului. Un „Vreau să fiu soția ta!” m-ar convinge să spun „Și eu!”

Nu mi-au plăcut niciodată bijuteriile, dar inelul este un simbol al uniunii și nu pot renunța la el. Când eram mic m-ai fi convins și cu un inel de ceapă roșie. Când am mai crescut mă gândeam că un inel de lemn ar fi ceva foarte romantic, dar mi-a zis cineva că e stupid și sunt zgârcit, așa că mi-a trecut. Când am început să gândesc mai practic, am crezut că un inel dintr-un material flexibil ar fi o idee bună pe termen lung, dar acum că s-a schimbat contextul, mă gândesc că cel mai potrivit inel ar fi chiar ea. Știu că n-aș putea să o port tot timpul, dar aș purta-o cât de des aș putea, până n-aș mai putea, căci va veni și ziua aia.

Acum că ne-am unit.. la propriu, dar și destinele, trebuie să găsim o cale să le aducem la cunoștință și celorlalți acest lucru, nu pentru că i-ar ajuta la ceva, ci pentru că poate i-ar constrânge să vină la nuntă. Am văzut de-a lungul timpului cantități mari de resurse investite în invitațiile pentru diverse evenimente: bani, materiale și creativitate demne de cele mai mari firme de publicitate. 

E important să îi păcălești pe oameni cât mai bine, dacă vrei să le iei banii ușor, așa că, deși trăim în era internetului, invitația pe e-mail cade din start și dacă va trebui să fie hârtie, măcar să fie interesantă. Nu vrem în schimb să le-o înmânăm personal, așa cum am văzut că se poartă. Prin urmare, am decis să le-o trimitem prin poștă. Oricum genul ăsta de hârtii sunt singurele care încă se mai trimit prin poștă sau curier. 

Ne-am gândit că în funcție de relația pe care o avem cu destinatarul și de istoricul acestuia să personalizăm corespunzător invitația. Spun invitație de dragul contextului căci în realitate noi vrem să le trimitem somații, citații, amenzi, divorțuri, încetări de colaborare, rezilieri de contracte, facturi umflate, notificări de evacuare, broșuri de la martorii lui Iehova, câștiguri fictive, scrisori de dragoste, oferte, fluturași cu prestări de servicii și orice alte printuri alarmante sau măcar sâcâitoare pe care obișnuiesc să le primească oamenii în cutia lor poștală. 

Dacă or să aibă răbdare să citească tot, probabil unii dintre ei se vor prinde că e vorba de o invitație la nunta noastră și ne vom bucura foarte mult de prezența acestora, iar pentru restul am păstrat degetul de la numărătoarea de mai sus.

Suntem puțin în dubiu dacă vom avea sau nu nași. Nu suntem genul care să ceară bani sau păreri de la oameni, decât dacă au extrem de mulți bani sau niște păreri extrem de bune. Din păcate, până la momentul scrierii acestui text, nu am reușit să cunoaștem astfel de oameni, dar putem ține audiții dacă se simte cineva demn. Ținem să menționăm, că în cazul în care vom face copii, dacă potențialul naș va dori să fie și de botez, nu va trebui să se lepede de Satana.

Oscilez între trei posibile teme și spun asta la singular, pentru că aici nu mă pot pune de acord cu posibila viitoare soție. Deși am investit mult timp și energie în creionarea acestora, cea care cică vrea să-mi fie, nu a rezonat cu niciuna din ele. 

Chiar și așa, eu am să continui să vi le prezint, în ideea că oricum dacă nu va fi una din astea trei, va fi una din astea trei, indiferent de câți genunchi vor trebui să stea pe cojile alea de nucă. Vorba aia: e plină balta de inele, trebuie doar să le probezi și să vezi care-ți stă pe deget, dar să folosești mânușă, că nu poți știi niciodată ce mâini le-au trecut pragul.

Tema primei variante ar fi fost „Nu da!”. Ar fi avut loc în august, la nudiști în Vamă. Ținuta obligatorie n-ar fi fost obligatorie, ba chiar ar fi fost obligatoriu să nu fie. Prosoapele albe și șezlongurile ar fi ținut loc de mese și scaune. În centrul fiecărui prosop ar fi stat un bol înalt cu floricele, de porumb. 
Invitații ar fi mâncat de pe veselă de unică folosință din plastic și aluminiu cu tacâmuri de lemn de la Aro din Metro. Muzica s-ar fi auzit de la terasele din apropiere, când mai tare, când mai încet, când amândouă de odată. Lumea ar fi avut cazarea asigurată dacă și-ar fi adus cortul. 

La gustare am fi avut hamsi calzi, icre de rechin, răcitură de meduză și pui de baltă free-range. Pentru vegani am fi avut porumb fiert și alge proaspete. La felul principal sarmalele de pescăruș în foi de tutun ar fi fost însoțite de mămăligă din porumb de floricele. După dans s-ar fi servit pește din captura zilei, celor care ar fi reușit să prindă ceva, iar la desert am fi avut Jeleu cu fructe de mare. Tortul mirelui ar fi fost naked.

A doua variantă la care m-am gândit, avea ca temă „ Familia regală tradițională”. Dacă am fi găsit nașii mai sus menționați, ar fi avut loc la Peleș în Sala Florentină, dacă nu, ne-am fi mulțumit și cu Pelișor. La nuntă nu am fi avut mese și scaune, doar două tronuri, pentru mine și mireasă. Invitații ar fi stat în picioare, îmbrăcați în iobagi cu accente de scoțieni. 

Mireasa ar fi purtat o rochie bolero cu mâneci bufante din tafta și tul purpuriu, în timp ce eu m-aș fi scăldat într-un halat bordo cu margini albe din lână Merinos. Aș fi avut în cap o coroană, în mâna dreaptă un sceptru și în picioare crocsi, toate din aur masiv. 

Cum nu am fi avut mese, florile ar fi fost flori de colț și ar fi fost așezate la colț, așa cum stătuse și mireasa când m-a cerut. Vesela pentru miri ar fi fost de la Flora Danica și Tacâmurile de la Buster Warenski, în timp ce invitații ar fi mâncat cu mâna din străchini de lut ciobite. 

Noi am fi avut la gustare foiță de aur învelită în trufe albe, o chifteluță de colibri, tartine cu foie gras de flamingo și câteva felii de brânză sârbească din lapte de măgăriță în timp ce invitații s-ar fi delectat cu terci de neghină, posmagi înmuiați în zer, telemea de palmier cu roșii turcești și coji de salam de Sibiu. 

La felul principal, friptura din purceluș de lapte de Guineea s-ar fi servit pe pat de cartofi Bonnotte prăjiți în seu de vită Kobe, iar invitații s-ar fi bucurat de sarmalele de arpacaș învelite în foi de copiator A4. Mămăliga pentru sarmale s-ar fi servit alături de pește, dar fără pește, pentru invitați. Mirii ar fi împărțit un singur pește puffer de vreme ce al doilea nu ar fi fost gătit corespunzător, cum am fi avut să aflăm în urma autopsiei degustătorului regal.

Alteța sa regală, Dorin Cioabă, ar fi fost invitatul de onoară, iar urechile ne-ar fi fost încântate de Andre Rieu ft. Gheboasă.

La desert s-ar fi servit sorbet de mango Miyazaki și gelato din lapte de ren, făcută manual de un gelatier artizan din Alpi, cu gheață de la Polul Sud. Tortul ar fi avut cu un etaj mai mult decât Burj Khalifa și s-ar fi tăiat de mine în holul de onoare, atârnat de o macara, cu sabia lui Napoleon, pentru care ar fi trebuit să dobândesc cetățenie franceză.

Lăsând gluma la o parte, trebuie să recunosc că primele două teme le-am inventat, din frustrare, pentru că posibila mea viitoare fostă nu a vrut să accepte 2 cerințe rezonabile privind ținuta mea și piesa centrală de flori de pe fiecare masă. 

Deși poate nu mai credeți nimic în acest moment, tot ce mi-am dorit cu adevărat, de la posibila noastră nuntă, era să port frac cu joben și baston, iar pe mijlocul fiecărei mese, în loc de flori, să fie așezat câte un cactus imens, care ar fi putut sau nu să îi ducă pe invitați cu gândul la brânza din lapte de măgăriță sârbească din tema precedentă. 

Asta e tot ce voiam, dar acum, când sparg nuci ca să strâng din nou coji suficiente, mă gândesc că aș putea cu adevărat să aleg toate detaliile pentru viitoarea mea nuntă, să le pun pe hârtie și să port hârtia asta cu mine încă de la prima întâlnire cu viitoarea posibilă soție. Iată ce-ar scrie:

Către viitoarea mea posibilă soție,

                                        3 septembrie 2023

Căsătoria e o instituție în care eu nu-mi doresc să intru. Accept să ne cununăm în fața Domnului, doar dacă vom sta cu spatele la el. Singurul inel pe care îl voi cumpăra vreodată o să vibreze. În genunchi nu am să mă așez niciodată în fața ta ca să îți cer ceva ci doar ca să îți dau, ceea ce sper că vei face și tu. Nu o să te cer niciodată în căsătorie, dar vei știi că sunt al tău pentru totdeauna când o să te iau de mână prima dată, pentru că inelul tău e mâna mea și Cel la care voi sta cu spatele când ne vom lua știe cât de greu o dau. Vom purta ce s-o nimeri căci oricum o să ne stea bine împreună. Vom invita pe toată lumea, dar doar să se uite la noi, ca să se găsească și ei și nu le vom cere nimic pentru că vom avea tot ce ne trebuie. Dar știu că nu e suficient atât, așa că voi face tot ce vrei tu.

PS:  dar la canctuși, frac și joben eu nu renunț nici în ruptul capului. Mai bine mor singur!

Cu drag și spaimă,
                                    Al tău viitor posibil soț.

 


marți, 14 iunie 2022

APROPO

 


Sunteţi bine? Cât mai aveţi până treceţi de partea cealaltă a gardului? Eu zic să vă grăbiţi căci partea mai sigură este cea cu majoritatea nu cea cu raţionalitatea. Normalul e doar un standard al majorităţii consolidat cantitativ şi nicidecum un atribut calitativ aşa cum tindem să credem. Dar nu vreau să vă plictisesc creierele deja prăjite.

Apropo de prăjeală.. mi-am luat o pipetă pentru ulei. Ultima oară când am luat o sticlă de ulei costa 7 lei şi era din ăla bun, cu gust de marketing. Cred că o să exipire înainte să apuc să-l termin. La cât de puţin folosesc e posibil să îl las moştenire. 

Apropo de moştenire.. eu, n-am făcut copii, deşi am 34 de ani, dar las’ că au făcut alţii şi pentru mine. Nu e că nu aş vrea, dar nu mai am cu cine. 

Apropo de cine.. de vreo doi ani n-o mai am, după aproape 15 în care am crezut că am avut-o. Nu mă plâng, dar nici nu mă râd căci nu-i uşor singur. 

Apropo de singur.. uneori mă simt atât de singur că atunci când mă plimb mă ţin cu măna stângă de mâna dreaptă. 

Apropo de mână dar şi de singur.. aseară când frecam para de la duş s-a deschis uşa de la baie. Am tresărit ca-n zilele bune doar că nu mai era nimeni după uşă. 

Apropo de nimeni.. încă mai am prin casă absorbante şi prezervative. Mie nu-mi place să ţin lucruri pe care nu le folosesc, dar nici nu-mi place să arunc lucruri nefolosite aşa că uneori, cam odată pe lună, îmi dau cu ciocanul peste mână şi-mi înfig un cuţit în podul palmei. Ziua ţip şi-i înjur pe toţi şi noaptea când ajung acasă mă culc cu spatele la mine, pe marginea patului. Uneori îmi vine să mă sui cu mâna aia sângerie pe para de la duş, dar n-o fac, căci nu se face... mai des de odată la doi ani. 

Apropo de doi ani.. n-am mai făcut sex de aproape atâta şi sincer simt că încep s-o iau razna.. la gândul că în curând or să expire prezervativele alea şi ştiţi cât de mult urăsc să păstrez lucruri nefolositoare şi să arunc lucruri nefolosite. 

Apropo de lucruri nefolosite.. am observat cât de mult a scăzut consumul la hârtie igienică în gospodărie de când sunt singur ceea ce înseamnă fie că eu nu sunt o persoană chiar atât de căcăcioasă, fie că femeile contribuie la fel de mult la despădurirea ţării noastre ca toată mafia lemnului la un loc. 

Apropo de loc.. m-am mutat de vreo 4 ori în ultimii 2 ani. Aşa am realizat că tot ce deţin încape în jumătatea din spate a unei maşini compacte. 

Apropo de maşini.. Am una şi e singura bucată de proprietate pe care am deţinut-o vreodată. Dacă ar fi legal mi-aş schimba adresa din buletin acolo unde am parcat-o căci probabil acolo o să rămână. Cred că sunt singura persoană din Bucureşti care poate să ajungă de acasă la locul de muncă mai repede pe jos decât cu maşina. M-am mutat atât de aproape de locul de muncă încât dacă vreau să lucrez de la distanţă nu trebuie decât să scot mâinile pe geam. E singurul lucru bun pe care am reuşit să-l fac în ultimul timp. 

Apropo de timp.. mi-am pierdut cam jumătate din el dacă ar fi să fiu optimist sau două treimi dacă ar fi să mă iau după cum mă văd când mă uit în oglindă.

Apropo de oglindă.. când mă uit la tine te văd pe mine. Tu mă vezi pe tine? 

Apropo de apropo.. dacă ar fi să îţi bat unul crezi că te-ar durea? 

Apropo de durere.. vrei să fii aspirina mea?

duminică, 28 noiembrie 2021

VENI, COVIDI, VACCI - CAPITOLUL I


Ieri am adormit cu masca pe faţă. Eram atât de obosit după o zi grea şi o cină mirositoare că în drum spre pat n-am mai trecut pe la baie şi în loc de periuţă am apucat o mască. Nu aş fi făcut asta în mod obişnuit, dar aveam pe cineva de partea cealaltă a patului şi oricât de obosit aş fi fost nu puteam să uit de bunele maniere.

Mie-mi place cu mască, dar o port când am nevoie de ea nu când îmi spun nişte netoţi s-o fac... Aşa cum am avut aseară. Aşa cum am în dimineţile astea reci de toamnă când mă iau în braţe singur şi-mi încălzesc faţa suflând în masca ce mi-o acoperă, în timp ce aştept, singur în staţie, autobuzul regional cu al său program flexibil. Uneori sunt nevoit să o iau la goană ca să-l prind altfel ar trebui să mă ţin în braţe cam jumătate de ceas şi cum nu-mi sunt chiar atât de drag prefer să alerg. Mă opresc din sprint la cea mai apropiată uşă, cea din faţă, care conform reglementărilor actuale este şi cea de urcare, dar conform codului şoferilor STB este a mamei lor şi o astfel de uşă nu se deschide pentru oricine, pandemie sau nu. Alerg către uşile din mijloc care de îndată ce se deschid expulzează cu lejeritatea unei mame eroine vreo 3-4 călători striviţi. După o scurtă reconfigurare a ocupanţilor, într-un spaţiu care pare să nu mai poată primi nici măcar un somalez anorexic, mă urc.

Primul lucru pe care-l fac e să-mi dau masca jos. O împăturesc atent şi o depozitez în buzunarul drept împreună cu nişte bonuri fiscale, monede, bancnote, chei şi un şerveţel folosit doar pe o latură. În timp ce o parte din ocupanţi mă privesc aprobator, alţii, puţini de altfel pe acest traseu cu aer provincial, îşi fixează mai bine măştile pe chip şi-mi aruncă priviri pline de ură amestecate cu gelozie. Aţi spune că sunt nebun că nu port mască, dar voi n-aţi văzut săptămâna trecută cum un astfel de grup de aprobatori au aruncat din autobuz un puşti în curul gol şi cu chiloţii legaţi de urechi fix pe uşa aia care se deschide atât de rar. Inspir şi expir cantităţi generoase de aer pentru a-mi regla pulsul şi în scurt timp plămânii mei şi puţinul spaţiu liber din autobuz devin unul şi acelaşi lucru. Încerc să mă-mi dau seama unde sunt, dar suma respiraţiilor calătorilor condensată într-un abur gros pe geamurile autobuzului mă împiedică să fac acest lucru. O fetiţă trasează cu degetul pe unul din geamuri ceea ce pare a fi un fluture, după care se apucă să lingă distilatul complex ce se scurgea alene din aripile operei sale.

Sunt in oraş. Mă dau jos din autobuzul tixit numai ca să intru într-un altul, de data asta aproape gol, care circulă într-o parte a oraşului prin care săracii nu au treabă. Aici e atât de mult oxigen că mă ia foamea şi ameţeala în acelaşi timp. Geamurile sunt uscate, oamenii păstrează distanţa, ba uneori chiar pare că fug de tine şi aproape toţi poartă mască inclusiv eu. Şi aici lumea îţi aruncă priviri şi e împărţită în tabere, dar nimeni nu pare că ar fi în stare să-ţi pună chiloţii în cap. Aici ţi-i pui singur, de ruşine, dacă se întâmplă să n-ai la îndemână o mască. Pe stradă port mască tot de ruşine. În rest încerc s-o ţin în buzunar cât mai mult posibil. Dacă văd că urmează să mă intersectez cu cineva fără mască nu mă obosesc să mi-o pun nici eu. Mie suficient să închid ochii şi să-mi ţin respiraţia pentru câteva secunde. Mă gândesc că aşa e şi la nudişti. Încep să cred din ce în ce mai mult că masca asta e un fel de pereche de chiloţi pentru faţă. Băieţii ăia de mai devreme, în nemernicia lor, aveau un fel de dreptate.

Masca pe care o ţin în buzunar şi o folosesc la nevoie are mai bine de o lună. Nu e din acelea de se spală. Vine dintr-un pachet cu 10 măşti negre de unică folosinţă. Nouă din ele stau în acelaşi sertar în care-mi ţin chiloţii. Nu ştiu cum am ales să le pun acolo, dar e clar că nici subconştientul meu nu face diferenţa intre ele. Şi cine mă citeşte ştie că eu îmi port chiloţii până la ultima moleculă. Dar aici asemănările se încheie, căci în vreme ce chiloţii îi schimb ca pe ciorapi, masca o port ca pe un jurnal. Dacă azi un grup de cercetători mi-ar distila masca ar obţine cu siguranţă un vaccin care ar putea imuniza orice om sau găină împotriva oricărei variante curente sau viitoare de Coronă.

Sunt vaccinat... în cazul în care vă îndoiaţi până în acest punct al textului. Recunosc că n-am făcut-o cu scopul de a mă imuniza. Am ajuns din întâmplare într-un centru de vaccinare, rugat de cineva să îl însoţesc până acolo în caz că i se face rău după. Mie nu prea-mi place să mă duc la magazin doar aşa ca să mă uit şi dacă tot eram acolo am zis că ar fi bine să nu plec cu mâna goală. Mare amator de chilipiruri, nu refuz niciodată ceva gratuit. Aşa am ajuns fericitul posesor de certificat verde. Urăsc numele ăsta. Mă face să mă simt ca o electrocasnică. Certificatul în sine e o corvoadă. Hârtiile se pierd sau se umezesc în buzunarul de la cur până se dizolvă cerneala de pe ele. Telefonul se descarcă fix când ai nevoie de el aşa. Tot ce puteam să fac pentru a-l avea întotdeauna la îndemână era să mi-l tatuez undeva pe corp. Da... primul meu tatuaj avea să fie cu un cod QR cu datale mele. M-am gândit că o să fie folositor şi după ce-o trece pandemia, mai târziu, peste vreo câteva decenii când o să vedeţi pe străzi un boşorog senil alergând în pula goală prin faţa vreunei cofetării strigând în gura mare „Mă cac în prăjiturile voastre sterile! Pe vremea mea băgai mâna până la subraţ în mousse...”. Fiţi drăguţi, scoateţi-vă telefoanele şi scanaţi-i codul de pe buca dreaptă. Ajutaţi-l să se întoarcă acasă.

Am uitat să vă spun că am închiriat şi o linie de Call Center în cazul în care aveţi vreo problemă cu textul:

„Pentru greşeli gramaticale, apăsaţi tasta 1”

„Pentru reclamarea limbajului licenţios, apăsaţi tasta 2”

„Pentru relaţii sexuale cu autorul textului, apăsaţi tasta 3”

„Pentru orice alte probleme apăsaţi pe cercul roşu de pe ecranul telefonului dumneavoastră”