duminică, 2 septembrie 2018

Despre grăsime... sau: Cât de complexă este Oana Roman – Capitolul I




Poate vă întrebaţi de ce nu scriu mai des pe blogul meu care frânge suflete de cofetărese doar din subtitlu. Unul din motive ar fi că seara, după ce mă întorc de pe domeniile Consulea asupra cărora veghez peste zi, îmi torn şi eu un pahar de ceva şi după ce am mâncat, ora şapte mă găseşte bălând pe o parte în timp ce trec deja prin a treia sesiune de REM. Un alt motiv ar fi că nu prea am priză la publicul grăbit şi încă pudic din ziua de azi. Nimeni nu mai are timp să citească +3 pagini presărate cu puli pe alocuri, cu excepţia câtorva babe perverse (no offence, I lovio! I lovio şi mai mult dac-aţ fi bogate şi m-aţ adopta) ori a câtorva bucalari (bucătari cocalari) atraşi probabil mai mult de latura licenţioasă a documentărilor mele şi mai puţin de cea academică (nu vă supăraţi nici voi.. I lovio also! Că e greu să fi bucătar. Păcat că e al dracului de uşor să fi prost). Aşa că în general atunci când scriu, scriu pentru mine. Un soi de labă intelectuală. Şi ca orice labă, e bine s-o faci departe de ochii lumii şi doar ocazional în metrou... la oră de vârf... prin buzunar. Aşadar să băgăm adânc mâna după un subiect lung şi gros care mă mănâncă de mult.

Cuvântul grăsime se poate referii la multe lucruri. Unul dintre ele şi probabil cel mai important pentru purtătoarele de vagin este ţesutul adipos, adică ăla de pe ţâţe şi buci, dar şi din celelalte locuri pe unde nu v-aţi dori să-l aveţi. Deşi îi spunem generic grăsime, el este cu mult mai complex decât untul care îl întidem pe pâine, fiind format din celule vascularizate capabile să izoleze termic ţesuturile pe care le înconjoară, dar şi să producă hormoni sau să stocheze trigliceride şi să le elibereze la nevoie sub formă de glicerol şi acizi graşi pentru energie. Dar suficient despre asta. Eu sunt aici să vă vorbesc despre grăsimea aia pe care o băgăm noi în gură sau pe care, din diverse motive şi cu scopuri variate, o folosim pentru a ne unge organismul şi unele orificii, altele decât gura. Ce se întâmplă cu ea apoi am să-i las pe nutriţionişti să vă explice, deşi este posibil ca din când în când să mai am şi eu un cuvânt de spus.

Grăsimile pe care le folosim noi în alimentaţie sunt o subcategorie de lipide numite trigliceride. Chiar dacă sunteţi bâtă la chimie organică vă rog să treceţi măcar de două ori peste rândurile de mai jos. Am încercat să explic în aşa fel încât nici un om normal să nu aibă dificultăţi prea mari în a înţelege, chiar dacă nu are cunoştinţe de specialitate.

Lipidele sunt nişte biomolecule ce îndeplinesc trei funcţii majore în organisme: transmit semnale chimice cu ajutorul proteinelor, fac parte din structura pereţilor celulari şi sunt capabile să înmagazineze energie. Trigliceridele sunt acea subcategorie de lipide capabile să înmagazineze energie.

Biomoleculele sunt o categorie de molecule specifice organismelor (de unde şi prefixul bio-), având roluri esenţiale în diversele procese necesare întreţinerii vieţii. Alte biomolecule celebre despre care aţi auzit, probabil în mare parte numai tâmpenii, sunt carbohidraţii – sau dujmanii graselor, despre care am vorbit în articolele cu zahăr, proteinele – adică prafurile pe care le înghit mutanţii ăia complexaţi, despre care am vorbit oarecum în articolele cu făină şi despre care o să mai vorbesc în cele cu lapte şi ouă şi acizii nucleici (ARN şi ADN) despre care nu am să spun decât că o dau în bară destul de des, dar e de înţeles, dat fiind că sunt un suport informaţional ce are la bază zahăr, azot şi acid fosforic.

O trigliceridă aşa cum îi spune şi numele este un derivat al glicerolului esterificat cu trei molecule de acizi graşi, care sunt un tip de acizi carboxilici. Aveţi răbdare că le explic.

Glicerolul, cunoscut mai bine sub numele de glicerină, este un alcool polihidric, deci un poliol, adică un compus organic ce conţine cel puţin două grupe hidroxil, glicerolul având 3 astfel de grupe. O grupă hidroxil este formată dintr-un atom de oxigen legat printr-o legătură simplă de unul de hidrogen (O-H).

Alcooli polihidrici sunt compuşi organici derivaţi din zaharuri. Ştiţi toţi îndulcitorii ăia care se termină în -ol: sorbitol, maltitol, mannitol, eritriol, xylitol? Ei bine, ăia sunt alcooli polihidrici şi deşi există în natură sunt mult mai uşor şi ieftin de obţinut din zaharuri. Cu toate că sunt obţinuţi din zaharuri, aceştia sunt percepuţi diferit de corpul uman. În general sunt mult mai dulci, au un indice glicemic mult mai mic, nu afectează dantura şi desigur, preferata mea, vă căcaţi pe voi dacă mâncaţi prea mult.

Acizii carboxilici reprezintă o clasă de molecule ce conţin o grupă carboxil, care la rândul său este formată dintr-o grupă carbonil şi o grupă hidroxil, ambele ataşate la acelaşi atom de carbon. O grupă carbonil este compusă dintr-un atom de carbon legat printr-o legătură dublă (adică 4 în loc de 2 electroni) de un atom de oxigen (C=O) iar o grupă hidroxil, pentru că probabil aţi uitat deja ce aţi citit acum 10 rânduri este formată dintr-un atom de oxigen legat printr-o legătură simplă de unul de hidrogen (O-H).

Esterificarea constă în general într-o reacţie chimică dintre un alcool şi un acid carboxilic din care rezultă un ester. Monogliceridele, digliceridele şi trigliceridele sunt esteri rezultaţi din acest tip de reacţie. Aceste trei tipuri de esteri sunt numiţi gliceride. În cazul gliceridelor alcoolul folosit în reacţie este glicerolul şi acizii carboxilici sunt acizii graşi.

Monogliceridele se formează când grupa carboxil a unui singur acid gras crează o legătură cu una din cele trei grupe hidroxil ale glicerolului. Trigliceridele sunt compuse din trei acizi graşi, fiecare grupă carboxil formând o legătura cu una din cele trei grupe hidroxil ale glicerolului. Aşadar o trigliceridă este un ester.

La digliceride şi monogliceride, una respectiv două din cele trei grupe hidroxil rămân libere. Natura puternic higroscopică (adică sugătoare de apă) a glicerolului este dată tocmai de acele grupe hidroxil. Cum trigliceridele au toate cele trei grupe hidroxil ocupate cu acizi graşi, acestea devin hidrofobe, adică resping moleculele de apă. Acesta este raţionamentul chimic pentru care apa şi grăsimea nu se înţeleg. Dar despre asta mai târziu.

Practic orice acid gras este de fapt un acid carboxilic cu o catenă alifatică de dimensiuni variabile. O catenă reprezintă, pe lângă o farmacie a inimii, un lanţ de atomi legaţi între ei prin legături simple, duble sau triple. Un compus alifatic este un tip de hidrocarbură.

Hidrocaburile sunt compuşi organici formaţi din atomi de carbon şi hidrogen, distribuiţi sub formă de lanţuri simple şi lanţuri ramificate deschise la ambele capete sau inele non-aromatice, situaţie în care acestea poartă numele de hidrocarburi alifatice sau sub formă de lanţuri închise în inele aromatice, situaţie în care poartă numele de hidrocarburi aromatice.

Alifatic înseamnă gras. Aşadar un acid carboxilic cu un lanţ lung deschis şi cu număr variabil de atomi de carbon şi hidrogen (hidrocarbură) ai căror atomi de carbon sunt legaţi prin legături simple, duble sau triple, poartă numele de acid gras. Prin natura legăturilor dintre atomi în aceste lanţuri lungi, hidrocarburile pot fi saturate, dacă toate legăturile dintre atomii de carbon sunt simple sau nesaturate dacă în lanţ unul sau mai mulţi atomi de hidrogen lipsesc, obligând atomii de carbon să creeze legături duble sau chiar triple. Având în componenţă acea catenă alifatică, care este practic o hidrocarbură, acizii graşi pot fi la rândul lor descrişi ca fiind saturaţi sau nesaturaţi.

Când un singur atom de hidogen lipseşte din catena alifatică a unui acid gras, atomul de carbon, cu unul din cei patru electroni liber, va forma o legătură dublă cu un alt atom de carbon, astfel luând naştere un acid gras nesaturat sau mai specific un acid gras mononesaturat. Dacă mai mulţi atomi de carbon din lanţul alifatic formează legături duble sau chiar triple, din lipsa atomilor de hidrogen atunci acel acid gras devine polinesaturat.

Dacă aţi ajuns până aici fără să vă fiarbă creierul înseamnă că nu aţi încercat să înţelegeţi nimic şi deşi partea grea s-a terminat ar fi inutil să continuaţi, pentru că n-aţi înţelege nimic din ceea ce urmează chiar dacă lucrurile vor fi mai simple în continuare. Dacă aţi auzit vreodată de Richard Feynman ştiţi probabil şi acel moment dintr-un interviu în care cel care îl intervievează îl întreabă oarecum enervat pe Feynman ce înseamnă când doi magneţi se resping sau se atrag şi în loc să îi explice ce înseamnă, acesta preferă să îi explice de ce nu are rost să îi explice. Practic l-a făcut prost, dar într-un mod atât de elegent încât a devenit omul meu de ştiinţă preferat. Aşadar ce urmează să vă explic, deşi voi folosi termeni mai simpli, va fi absolut inutil dacă nu încercaţi să înţelegeţi ce am scris mai sus. Dacă am evitat să scriu despre acest subiect până acum, a fost pentru că nici eu la rândul meu nu înţelegeam complet ce e aia o grăsime şi am fost nevoit să citesc foarte multe căcaturi ca să îmi dau seama cât de cât. Pentru că nu am cunoştinţe atât de vaste şi o răbdare infinită există posibilitatea să fi interpretat ceva greşit din lucrurile pe care le-am citit aşa că dacă se întâmplă ca vreun expert în chimie organică să ajunge să citească acest text îl rog să mă corecteze... restul, voi, încercaţi să înţelegeţi ce urmează să scriu în continuare folosindu-vă de ce am scris până acum. Dacă nu puteţi, căutaţi vă rog informaţii mai simple în altă parte.

Am început acest text spunând că grăsimile pe care le folosim noi în alimentaţie sunt un tip de lipide, capabile să stocheze energie, numite trigliceride. De fapt grăsimile, sau ceea ce înţelegem noi ca fiind grăsimi (ex: untul, uleiul de măsline, untura de porc, etc.) sunt un amestec de gliceride şi alţi compuşi din care trigliceridele ocupă cea mai mare parte. Astfel, fiecare grăsime dobândeşte caracteristici diferite în funcţie de tipul şi proporţia compuşilor care o alcătuiesc.

Chiar şi cei mai ignoranţi oameni au auzit măcar odată în viaţa lor de grăsimi saturate şi grăsimi nesaturate. Aceeaşi oameni ştiu că untul este o grăsime, iar despre trigliceride ştiu.. în cel mai fericit caz că e nişte E-uri. Despre acizii graşi nici nu are rost să intrăm în discuţie cu ei. Aşadar e de înţeles că peste tot în jurul nostru auzim tot timpul de grăsimi saturate şi grăsimi nesaturate. Deşi este un mod facil de a prezenta omului simplu o chestiune foarte complexă într-o viziune monocromă, similară religiei, în care există doar binele şi răul, este complet greşit şi periculos. E periculos pentru că atunci când reduci ceva foarte complex la un drum cu două căi se vor găsi întotdeauna proşti care să le spună altor proşti ce drum să aleagă.

De ce e greşit? Dacă ar fi să te referi la o trigiliceridă ca fiind o grăsime, lucru corect de altfel, dar inutil de vreme ce nimeni nu ştie şi nici nu vrea să ştie ce e aia o trigliceridă, atunci poţi spune într-adevăr că o grăsime poate fi saturată sau nesaturată, dar numai atunci când acea trigliceridă este o homotrigliceridă, adică cei trei acizi graşi legaţi de glicerol sunt identici. Un astfel de exemplu ar fi stearina, dar din nou, nu am auzit pe nimeni să întindă stearină pe pâine. Aşadar, o hidrocarbură poate fi saturată sau nesaturată, un acid gras format dintr-un acid carboxilic cu o catenă alifatică ( o hidrocarbură) poate fi saturat sau nesaturat. O trigliceridă formată dintr-o moleculă de glicerol esterificată cu trei acizi graşi identici poate fi saturată sau nesaturată, dar o grăsime formată chiar şi în cea mai mare parte dintr-un amestec de trigliceride nu poate fi niciodată saturată sau nesaturată.

Putem spune deci despre unt că este o grăsime în care proporţia de acizi graşi saturaţi depăşeşte două treimi, ceea ce înseamnă că restul acizilor graşi sunt nesaturaţi, la fel cum putem spune despre uleiul de măsline că are aproximativ 13 % acizi graşi saturaţi sau despre uleiul de cocos, care este un ulei vegetal că are 85% acizi graşi saturaţi ori despre untură care este o grăsime animală că are doar 40% grăsimi saturate în timp ce restul de 60% sunt nesaturate. Deci ar fi nedrept să caracterizăm grăsimile animale ca fiind saturate iar pe cele vegetale ca fiiind nesaturate.

A se continua...

duminică, 25 martie 2018

TOT CE-AI VRUT SĂ ŞTII DESPRE COZONACI, DAR ŢI-A FOST TEAMĂ SĂ I-O SUGI UNUI COFETAR CA SĂ AFLI




DISCLAIMER: „Acest text este lung... şi gros. Dacă aţi aterizat aici sperând să găsiţi o reţetă de cozonac simplă şi uşor de făcut puteţi să vă luaţi zborul şi s-o sugeţi. 95% din text este inutil pentru cei mai mulţi dintre voi, obişnuiţi să primiţi un rezumat pentru orice, dar printre rânduri veţi găsi, dacă veţi fi în stare, cele mai bune informaţii disponibile la ora actuală, despre cum se face un cozonac. Să vă intre în capetele alea pătrate odată pentru totdeauna, că o reţetă ar trebui să fie mai mult despre CUM, nu despre CÂT”

Cozonacul înseamnă altceva pentru fiecare. Sunt atâtea variabile că nici Dumnezeu atotştiutorul nu le ştie pe toate şi să te apuci să faci o taxologie a cozonacilor ar fi sisific. Cât despre fi-su, el pare să fie singura constantă când vine vorba de cozonaci. Moare Iisus… crăpăm cozonaci, se naşte Hristos… crăpăm cozonaci, nu-i despre el cu e mare, nu-s Cozonaci. Într-o lume, în care ne place din ce în ce mai mult să consumăm orice, oricând, să te abţii de la a mânca ceva atât de bun trei sute şi ceva de zile din an e de-a dreptul admirabil, indiferent de motivul pentru care o faci. Sigur, are şi cozonacul ereticii lui, smintiţi care se-apucă de frământat în miezu’ verii, dar suntem puţini şi de cele mai multe ori nu o facem pentru noi, ci pentru alţii, din al căror desfrâu ne câştigăm pâinea.

Mereu m-am întrebat dacă curvele mai simt plăcere atunci când muncesc, dar mai ales atunci când nu. Sunt  cinci ani de când, de bună voie, m-am aruncat în ceva ce aveam să regret mai târziu. Mi-am pierdut inocenţa într-o zi de iarnă friguroasă, la nici o lună de când intrasem în lumea întunecată a cofetăriei, cu trei cozonaci. A plăcut cui trebuia, aşa că din trei s-au transformat în treizeci şi din treizeci în o sută şi numărul a continuat să crească cu fiecare moarte sau înviere a lui Iisus. Într-o zi nuca şi cacaoa nu au mai fost suficiente: stafidele, macul, vişinele, migdalele, fisticul, fructele confiate şi rahatul, rahatul… cozonacul cu rahat, acel sex anal al cozonacilor. Dar strângeam din dinţi şi făceam tot ce mi se cerea, căci eu singur îmi alesesem destinul. Azi, după atâţia ani, sunt în sfârşit mai relaxat. Sunt ca o starletă porno din aia profesionistă, uzată, capabilă să facă cu corpul ei lucruri care par să sfideze logica şi anatomia. După atâţia ani de abuz am ajuns să fac cu coca lucruri la care nici o babă cu frică de Dumnezeu n-a îndrăznit să viseze vreodată.

Maia Omorgănstein

Rulat sau împletit, rotit, sucit, plesnit, frământat sau ne, cu de toate ori nimic, oricum ar fi, cozonacul e întâi de toate un aluat dospit… asta dacă nu eşti raw-vegană şi îţi bese mintea că ar fi ok să faci un cozonac crud din Dumnezeu ştie ce pisături greţoase, pentru că ce-a mai rămas întreg din creierul tău zbiară: „Dă FĂ şi mie nişte cozonac!” şi tu crezi că-l păcăleşti cu un morman de căcat-crud. Dar să ne intoarcem la dospit, care e jargou de babe pentru fermentat. Ultrasimplificat, din punct de vedere biologic, a fermenta înseamnă a transforma un compus organic (cel mai des un zahar) în energie chimică, necesară celulei pentru a face… ce face o celulă, inclusiv să se dividă, deci sex. Dar de ce mă interesează pe mine, cofetar dacă o celulă face sex? Cantitatea iniţială de drojdie cu care pornesc un aluat deşi impresionantă, nu e suficientă să facă faţă unui mediu nenorocit cum e aluatul de cozonac, aşadar pentru a compensa moartea inevitabile a unora din acele multe celule de drojdie, e nevoie ca altele să şi-o tragă în aşa fel încât sporul natural să fie unul pozitiv. Sunt două lucruri pe lumea asta capabile să fermenteze: drojdiile, care sunt un soi de mucegaiuri, deci ciuperci, deci fungi şi bacteriile. Bine, mai sunt şi celulele musculare, care atunci când sunt suprasolicitate şi private de oxigen încep să fermenteze, dar n-am prea auzit pe nimeni să folosească d-alea ca să-şi dospească coca ori să-şi acrească laptele.

Pe lângă faptul că e un aluat dospit, cozonacul e şi un aluat dulce, ale cărui arome vin în mare parte din exterior via vanilie, rom, coajă de citrice şi în mai mică parte din interior via băşini de drojdie sau ştiinţific vorbind dioxid de carbon şi alcool etilic însoţite de diverşi compuşi aromatici volatili. De ce duc discuţia în direcţia asta? Pentru că sunt idioţi care cred că e OK să faci cozonac sau orice aluat dulce de altfel, cu maia construită din drojdii sălbatice. O să-i numim în continuare pe aceşti idioţi maişti, pentru că e un cuvânt cu o sonoritate care te duce cu gândul nu doar la muişti ci şi la sectanţi. Ei cred orbeşte că singura maia adevărată e cea obţinută din drojdii sălbatice şi că cea făcută cu drojdie de bere e o blasfemie şi nu poate purta acest nume… foarte bine! Monopolizaţi voi acest cuvânt căci oricum nu-mi e prea drag de când aţi apărut voi. Eu o să-i spun în loc de maia, marcela cu m mic. Oricum şi maiaua şi marcela fac acelaşi lucru până la un punct şi anume dau băşini. Sigur, faptul că cea dintâi produce arome şi gusturi mai complexe, pe când cealaltă nu, e un lucru important, dar nicidecum un dezavantaj al uneia în raport cu cealaltă, mai ales atunci când vine vorba de aluaturi dulci, unde maiaua construită cu drojdii sălbatice nu are ce căuta. Şi spun asta din două motive. Primul ar fi că drojdiile sălbatice nu-s suficient de puternice să prospere într-un mediu atât de neprietenos cum e acela al unui aluat dulce şi gras, iar cel de-al doilea pentru că aromele produse atât de acele drojdii cât şi de lactobacilii cu care trăiesc în simbioză ar acoperi sau altera gustul produselor DULCI (nu acre, în pizda mă-sii!) pe care vrem noi să le obţinem. Să nu fiu înţeles greşit. Drojdiile sălbatice şi lactobacteriile, maiaua obţinută cu ajutorul lor şi pâinea făcută din ele sunt lucruri extraordinare, dar n-au de-a face cu cozonacul. Şi cred că am vorbit suficient despre maişit şi maiaua lor, căci ei oricum sunt o nişă care nu o să revoluţioneze niciodată cozonacul, un produs arhaic, ţinut în viaţă în prezent de oameni care au avut norocul să-l guste în copilărie aşa cum trebuie el să fie.

Dezgustibus non est disputandum

Dar „cum trebuie el să fie” e ceva destul de relativ pentru că gustul, în toată complexitatea lui, este profund subiectiv şi puternic influenţat de j variabile. Una care cântăreşte foarte greu, poate cel mai greu, ar fi nostalgia, creată de mă-ta, mă-ta-mare ori altă rudă bătrână, dar pe măsură ce balanţa demografică se înclină către generaţiile mai crude, căci deh, babele mai şi crapă, o altă variabilă tinde să prindă teren atunci când vine vorba de influenţarea gustului. O altă variabilă care cântăreşte foarte greu ar fi... de fapt nu există un cuvânt pentru ea aşa că o să-i spun: miclofişcenţă. Miclofişcenţa e starea aia pe care o persoană o capătă atunci când e pusă în poziţia de a complimenta, în vederea evitării unui suicid, un produs execrabil oferit de o persoană instabilă psihic, cu probleme în plan personal sau profesional, care caută refugiu într-un domeniu complex cum este cofetăria. Şi dacă ar căuta doar refugiu ar fi bine, doar că ele caută validare şi odată ce o primesc, capătă curaj şi nevoia de a depăşi graniţele propriei case. Aşadar, oricât de improbabil şi stupid ar părea, la fel ca o dictatură a lui Dragnea, miclofiscenţa de azi va influenţa într-o măsură mai mică sau mai mare nostalgia de mâine. Căci nostalgia, de cele mai multe ori e un lucru rău, ce adaugă o valoare artificială unui produs mediocru. Nu zic... şi nostalgia celor din generaţia mea e clădită în mare parte pe rahat. Toţi cei care mai facem cozonaci azi îi facem în acord cu nostalgiile noastre individuale, doar că în vreme ce eu am mai gustat cozonaci de pe la alţii şi încă nu am ajuns să zic: „Da bă! Să-mi bag pensula (de silicon) ... ăsta-i cel mai bun cozonac pe care l-am mâncat vreodată!”, totuşi există un număr destul de mare de oameni care-au spus despre cozonacul meu, că e cel mai bun pe care l-au mâncat vreodată. Şi deşi sunt şi eu o persoană instabilă psihic, dar într-o cu totul altă direcţie, nu cred că am provocat vreodată cuiva miclofişcenţă şi nici nu cred că celor care mi-au aprobat cozonaci le-ar păsa dacă mi-aş tăia venele pe lung sau pe lat. Eu nu consider că fac cel mai bun cozonac. Mai am de lucru, probabil o să lucrez toată viaţa la el şi n-o să fiu niciodată complet mulţumit, dar pot să spun că e al dracului de bun.



The myth crackers

Ca să poţi face un cozonac decent, trebuie să scuturi reţeta de tot misticismul adunat de-a lungul timpului. Cozonacul nu e un desert născut în laboratoarele franţuzeşti şi perfecţionat de către oameni ai profesiei, ci din contră. E un frankenstein, un amalgam de reţete luat de prin toate părţile, cârpit cu ingrediente accesibile, de către nişte babe probabil bine intenţionate, care n-au simţit niciodată nevoia să scrie teoria cozonacului, pentru a le da şi altora, neexperimentaţi, ocazia să-l poată face. Ele s-au mulţumit să-şi perfecţioneze tehnica folosind metoda învăţatului din greşeli, pentru că aveau destul timp şi numărul oamenilor care puteau să le critice lucrarea era unul destul de restrâns. Aşadar, pentru că nu aveau în spate o reţetă precisă şi o descriere clară a tehnicii, babele astea au început să adauge unei metode destul de simple, tot felul de plase de siguranţă. Problema e că de cele mai multe ori nu făceau decât să cârpească acolo unde tot ele dăduseră găuri. Pentru a evita aceste greşeli şi paşi inutili trebuie în primul rând să cunoaştem mai bine ingredientele, de ce sunt ele în stare, dar mai ales cum interacţionează unele cu celelalte.

Was yeast das?

Ştiu... abia ce-am terminat de vorbit de drojdie, dar lucrul cel mai rău care ţi se poate întâmpla cu un aluat de cozonac e să nu crească. Să crească înseamnă să dospească, adică să fermenteze şi pentru asta are nevoie de drojdie, de aceea voi insista mult pe drojdie în continuare. Drojdiile sunt peste tot: în aer, pe mâncare, la femei în chiloţi, dacă le place să mănânce dulce şi să şi-o tragă des. Doar că pentru a face un cozonac bun, noi nu avem nevoie de drojdia de la niciuna din sursele menţionate mai sus, chiar dacă ele sunt toate Saccharomyces. La raft găsim mai multe tipuri de drojdie. Cea uscată, cu subcategoriile ei şi cea proaspătă. Eu stau departe de cea uscată din mai multe motive. Primul ar fi că e moartă sau parţial moartă, conţinând câteva celule vii îmbrăcate în foarte multe celule moarte. Al doilea ar fi că o drojdie moartă şi readusă la viaţă e mai sensibilă la fluctuaţii de temperatură şi ultimul lucru pe care l-aş vrea, într-un aluat complicat cum e cel de cozonac, ar fi o drojdie mofturoasă. Al treilea ar fi că existenţa ei în piaţă are o justificare economică şi nu calitativă: se poate păstra mai mult în condiţii mai puţin constisitoare. Al patrulea şi cel mai important pentru mine e că pur şi simplu pute mai urât. Sigur, nici drojdia proaspătă nu miroase a flori, de fapt mai toţi producătorii de drojdie proaspătă au un produs mediocru. Preferata mea rămâne Budafok, cea la pachet galben. Da, ştiu, nu se mai găseşte. De fapt se mai găseşte, doar că sub numele de Secretul Bunicii, pentru că i-au cumpărat francezii pe mulţi bani. Noroc că au păstrat calitatea. Şi aici nu mă refer neapărat la calitatea funcţională şi anume aceea de a produce dioxid de carbon, ci la miros, care este cel mai bun din piaţă.

Chiar dacă aveţi o drojdie proaspătă, deci vie, ea nu începe să se plimbe prin frigider, pentru că la temperaturi de sub 5°C doarme. Dacă nu intenţionaţi s-o folosiţi prea repede aveţi grijă să stea la acea temperatură. Pe măsură ce trece timpul, o parte din drojdia aia o să moară în somn. Aşadar, 50 de grame de drojdie care a stat câteva săptămâni în frigider, nu va avea aceeaşi putere de creştere pe care ar fi avut-o când aţi cumpărat-o, cu condiţia să nu fi zăcut şi p-acolo mult timp. Dacă a zăcut totuşi mult timp, fie în magazin, fie la voi în frigider, nu e nevoie să luaţi alta. Ţineţi minte că drojdia e un organism viu şi într-un pachet aveţi o colonie întreagă. E suficient să rămână câteva celule vii şi lucrurile o pot lua din loc. Sigur, o să dureze mai... mult. Ar fi mai simplu să vă puneţi chiloţii pe voi şi să coborâţi până jos să luaţi alta mai proaspătă de la magazinul din colţ. Dar să zicem că nu aveţi chef să vă puneţi chiloţi pe voi azi. Ca să trezeşti drojdia trebuie să creşti temperatura mediului în care se află. Ea începe să devină activă imediat ce sare de ~5°C, dar până pe la 25°C e destul de retardată. Cel mai bine se simte între 25 şi 35°C. Ea poate supravieţui şi în congelator în cazul în care credeţi ca e o idee bună să o congelaţi. La fel cum doarme la 5°C poate dormii şi la -25°C. Doar că nu  temperatura e problema ci felul în care ea pătrunde în celulă. Drojdia e un organism viu şi ca orice organism viu, conţine apă. Apa îngheaţă în cristale şi cristalele alea, dacă congelarea nu se face rapid, pot fi destul de mari, rezultatul fiind o drojdie moartă prin înjunghiere. Sigur, e suficient ca măcar câteva din drojdii să supravieţuiască masacrului şi o puteţi încă folosi. Acum să ne ducem în extrema cealaltă fiindcă tot discutăm despre temperaturi. Pe la 38°C drojdia atinge potenţialul maxim de fermentare. Trei grade mai încolo, la 41°C, lucrurile o iau la vale şi o să vedem imediat de ce. Pe la 55-60°C drojdia începe să crape.

Oricum ar fi, pentru ca drojdia să ne fie de folos, nu e suficient doar să dăm drumul la calorifer. Pe lângă o temperatură potrivită, ea are nevoie de apă şi mâncare. Apa e apă, iar mâncarea, dacă ar fi să o luam simplu este zahărul. Dacă ar fi să ne complicăm, drojdia are nevoie de o căruţă de elemente: fier, magneziu, calciu, zinc, fosfor, azot, amoniu, etc., doar că astea sunt treaba ei. Treaba noastră e să-i dăm zahăr, dar nu aşa cum am citit într-o grămadă de reţete sau cum făcea până şi maică-mea, de la care am învăţat să fac cozonac. Cu cunoştinţele lor limitate, babele, au înţeles totuşi ce vă zic şi eu aici şi anume că drojdia are nevoie de zahăr pentru a fermenta, doar că n-au înţeles până la capăt. Să torni zahăr în capul drojdiei şi apoi s-o mai şi freci puţin, e crimă. Zahărul e higroscopic, adică suge apa din jurul său. Drojdia e un organism, adică are apă. Faceţi voi socoteala şi întrebaţi-vă ce se întâmplă cu un organism privat de apă. Sau dacă nu vă pricepeţi la matematică şi biologie, băgaţi-vă într-un sac cu zahăr şi staţi o perioadă acolo. Aşadar atunci când hrăniţi drojdia cu zahăr, asiguraţi-vă că are şi suficientă apă în jurul ei. Drojdia are o mare afinitate pentru glucoză şi va fi întotdeauna prima opţiune de hrană dacă o are în jur. Doar că în lista de ingrediente pentru un cozonac făcut în casă, sau unul artizanal nu avem glucoză ca atare. Avem în schimb zahăr, adică sucroză, adică 50:50 glucoză la fructoză. Avem lapte, adică lactoză, adică 50:50 glucoză şi galactoză şi mai avem amidon adică 100% glucoză dar sub formă de polimer adică lanţuri lungi de glucoză. Ca să aibă acces la glucoza din ingredientele menţionate mai înainte, drojdia produce diverse enzime. Pentru zahăr foloseşte invertaza, pentru lapte din păcate nu e capabilă să producă lactază, aşadar lactoza rămâne neatinsă şi pentru amidon produce amilază. Cu ajutorul acestor enzime şi cu ingredientele pe care le are oricine în dulap, drojdia poate să-şi facă liniştită treaba.

Eu unul nu adaug zahăr peste drojdie la început. Mi se pare o idee proastă. Într-un aluat obişnuit, cum cel de cozonac nu este, unde adăugăm o cantitate mică de zahăr, cum la cel de cozonac nu facem, drojdia se comportă in felul următor: prima oară consumă zahărul pentru că îi este mai accesibil şi fermentează într-un ritm accelerat dacă are temperatura potrivită, producând dioxid de carbon în cantităţi mari. Apoi, când rămâne fără zahăr ritmul de fermentare scade destul de mult. Urmează o perioadă de acomodare în care drojdia identifică cealaltă sursă de hrană – amidonul, pe care începe să-l prelucreze cu ajutorul amilazei, după care ritmul de fermentare creşte din nou. Dacă eu îi ofer de la început sursa de hrană disponibilă în cantitatea cea mai mare, atunci ea se va obişnui cu această sursă de hrană şi se va folosi de ea, pentru că marcela pe care am făcut-o conţine deja destulă amilază capabilă să declanşeze hidroliza amidonului din restul cantităţii de făină. Astfel cantitatea de zahăr, care noi am vrea să fie şi mai mare va fi salvată, rezultând un aluat puţin mai dulce. Dacă temperatura nu e una potrivită şi ajunge la 41°C, aşa cum am scris mai sus, lucrurile o iau la vale. Fermentarea încetează pentru că enzimele capabile să descompună amidonul în glucoză devin inactive. Sigur, şi aceasta e o sabie cu două tăişuri, căci dacă laşi prea mult aluatul la dospit, la temperaturi la care drojdia se simte bine, e posibil să pierzi din structură, de vreme ce drojdia transformă practic o parte din amidon, care are rolul de a atrage mare parte din lichid şi de a forma masa cozonacului, în glucoză, rezultând astfel un aluat ud şi lipicios, fără ca noi să fi umblat la cantităţile de apă şi de făină. Dar în general, dacă nu lăsăm aluatul să fermenteze prea mult, la temperaturi prea mari, drojdia nu va avea timp să transforme atât de mult amidon în zahăr, astfel încât să-i afecteze structura. Aşadar această metodă va produce un aluat puţin mai dulce.

Mai există o metodă pe care am văzut că o folosesc mulţi pentru a face un cozonac. Ei încep tot cu un fel de marcela, dar o marcela... opărită. Adică opăresc o parte din făină cu lapte, o răcesc, apoi o amestecă cu drojdia, care de cele mai multe ori a fost frecată cu zahăr înainte, pentru „a o desface” şi a o integra mai uşor în pasta aia lipicioasă. Bun, despre „desfăcutul drojdiei” cu zahăr v-am spus deja că e o idee proastă, din motive higroscopice şi cu consecinţe fatale. Cât despre opăritul făinii cu lapte sau orice alt lichid nu pot spune că e un lucru rău. E o metodă de a pune amidonul mai uşor la dispoziţia drojdiei, doar că se pierde timp, încălzind lichidul, răcind... „plămădeala” sau cum le place ăstora să spună, integrând drojdia ca mai apoi să rişti să rămâi cu cocoloaşe de plămădeală în aluat dacă nu ştii s-o integrezi corect. Dă-i apă, făină şi temperatura potrivită şi drojdia va ştii singură ce să facă. Câtă drojdie? Depinde. Dacă ai răbdarea necesară şi stăpânire de sine să faci o dospire la rece poţi porni doar cu 1% din cantitatea de făină, dar dacă vrei să te mişti repede, şi în general iese un cozonac destul de bun dacă te mişti repede, trebuie să foloseşti undeva la 5%.

Sugar, spice and pussy with lice

Deşi este un aluat dulce pe care l-am vrea şi mai dulce, există totuşi o limită superioară pentru cantitatea de zahăr ce-o putem folosi. Aluatul de cozonac este un sistem complex de la care avem o grămadă de cerinţe. Vrem să fie extensibil atunci când îl lucrăm, îl dospim şi îl coacem, să aibă structură, textură, gust, aromă şi aspect odată ce l-am copt şi să rămână proaspăt mult timp după.  Cu alte cuvinte vrem tot, doar că e imposibil. Aşadar în funcţie de compromisurile pe care eşti dispus să le faci îţi poţi stabili singur cantitatea de zahăr din reţetă, de la ... o lingură până la aproximativ 30% din cantitatea de făină, aceasta fiind şi limita superioară. Trebuie totodată ţinut cont de toate sursele de zahăr. Dacă foloseşti coajă de citrice conservată în zahăr şi-ţi place să pui o tonă, mare parte din ce pui este tot zahăr. Zahărul vanilinat/vanilat este... zahăr. Lactoza din lapte, deşi nu e hrană pentru drojdie şi nu îndulceşte la fel de mult, în raport cu celelalte ingrediente se comportă tot ca zahărul. Ouăle, au şi ele o cantitate mică de zahăr. Chiar şi făina în anumite condiţii se poate întoarce împotriva ta şi să se transforme oarecum în zahăr, dar despre asta mai încolo.

De ce nu e bine să sari calul cu zahărul? În primul rând pentru că un cal este înalt şi greu de sărit... să mai cari şi zahăr după tine, chiar nu ar fi de folos. În afară de a îndulci şi de a hrăni drojdia, zahărul mai indeplineşte câteva funcţii în aluat. Una destul de  evidentă ar fi caramelizarea care contribuie la gust, aspect şi textură, dar doar la exteriorul cozonacului şi doar după ce îl expunem la temperaturi considerabile, în cuptor. Dacă tot vorbim de zahăr, în prezenţa proteinelor şi a temperaturii, nu putem să omitem reacţia Maillard, a cărei finalitate e tot un soi de caramelizare în ceea ce priveşte aspectul, însă profilul de gust şi arome dat este ceva mai complex. În orice caz, atât caramelizarea cât şi reacţia Maillard sunt principalii responsabili pentru culoarea şi gustul exteriorului cozonacului şi aici se vede cel mai bine cât zahăr ai folosit în reţetă. Prea puţin şi o să ai un cozonac albinos. Prea mult şi o să fie destul de tuciuriu.

Ca să ne înţelege în continuare trebuie să lămurim un lucru. Un aluat, orice aluat conţine în mod obligatoriu apă, oricât de puţină ar fi ea, şi făină. Restul ingredientelor sunt opţionale. Scoatem unul din cele două elemente şi nu mai putem vorbi de un aluat. Cea mai importantă funcţie a zahărului într-un aluat este aceea de a frăgezi. Frăgezirea sau mai degrabă frăgezimea este o caracteristică a produsului finit copt şi poate cea mai dorită textură într-un produs de patiserie. Alternativa unui produs fraged este un produs crocant, care nu trebuie niciodată confundat cu un produs tare, acesta din urmă reprezentând o alternativă doar pentru cei incompetenţi şi superficiali. Zahărul contribuie la frăgezirea unui aluat împiedicând formarea glutenului. Glutenul reprezintă o structură elastică complexă formată din două tipuri de proteine (glutenină şi gliadină). Pentru a se forma, această structură are nevoie de apă şi agitaţie mecanică (frământat). Zahărul fiind higroscopic va intra în competiţie cu proteinele pentru apa disponibilă în aluat şi, pentru că ştie să sugă mai bine (aceasta fiind şi definiţia vulgară pentru higroscopicitate), de cele mai multe ori va câştiga. Sunt o grămadă de aluaturi unde vrem în mod intenţionat să limităm formarea glutenului. Dacă staţi mai bine să vă gândiţi, în orice aluat de patiserie cu excepţia celor frământate şi/sau fermentate, ne străduim să limităm formarea de gluten fie cu ajutorul celorlalte ingrediente fie prin tehnica de amestecare folosită. Doar că aluatul de cozonac este un aluat frământat şi fermentat pe care, în mod paradoxal, îl dorim şi fraged. Aici este locul unde trebuie să înţelegeţi limita aceea superioară de 30% şi compromisurile pe care le faceţi când tindeţi spre ea. Trebuie să ţinem cont că motivul principal pentru care punem zahăr în cozonac este acela de a îndulci, frăgezirea fiind o consecinţă neintenţionată, pe care dacă am putea am evita-o. Singura metodă de a evita frăgezirea cozonacului datorită zahărului ar fi limitarea cantităţii acestuia. Cu o cantitate limitată de zahăr vei permite formarea glutenului în cantităţi suficiente pentru a crea o structură elastică stabilă. Acest lucru se traduce printr-un cozonac bine crescut (ca volum, nu maniere), frumos – adică uniform şi fără crăpături, dar mai puţin dulce, mai puţin colorat, mai puţin fraged şi mai greu de păstrat pentru o perioadă mai lungă de timp. Cu o cantitate prea mare de zahăr, adică peste limita aceea superioară vei da peste tot felul de probleme. În primul rând, vei omorâ drojdia, care oricât de bună ar fi şi oricât de bine ai pregătit-o înainte va ceda în faţa presiunii osmotice exercitată de sacul de zahăr pe care i l-ai turnat în cap. Aluaturile frământate cu miez, fragede sau nu, pentru a fi comestibile şi pentru a avea o textură plăcută au nevoie de porozitate. Ea poate veni pe cale chimică via bicarbonat de sodiu şi altele sau pe cale biologică via drojdie, deci prin fermentare. Ai omorât drojdia, ai anulat porozitatea, ai pierdut textura şi te-ai ales cu un produs necomestibil. Să zicem totuşi că ai turnat în capul drojdiei un sac de zahăr minus o linguriţă şi cumva a supravieţuit. Ea îşi va face treaba, dar o va face cam la fel de bine ca un evreu înfometat şi cu perspective de gazare într-un lagăr din Polonia. Dacă ai răbdarea necesară să dospeşti un aluat într-un timp exponenţial mai mare decât cel de care ai fi avut nevoie cu o drojdie nesuptă de viaţă cinste ţie. Oricum, la cât de mult va dura vei avea impresia că nu creşte deloc şi o vei arunca înainte să mai faci ceva cu ea. Aşadar, am un mesaj retroactiv pentru tătii babili: „Bre, n-a tras-o curentu’, a supt-o zahăru’, a supt-o de-a rupt-o!”. A doua mare problemă când pui prea mult zahăr e de la sine înţeleasă, căci am explicat-o mai sus. Da, vei avea un produs dulce şi fraged, dar nu aşa cum îţi închipui. De obicei un produs nu este doar fraged sau doar crocant. El poate fi dens, aerat, gumos, etc. Cozonacul trebuie să fie fraged şi aerat în acelaşi timp. Prea mult zahăr şi drojdia nu mai e capabilă să umfle aluatul la potenţialul său maxim, deci nu vei mai avea un aluat aerat. Să zicem totuşi că ai o drojdie cu colită ce reuseşte cumva să producă suficiente gaze. Zahărul frăgezeşte, adică împiedică formarea glutenului, glutenul fiind structura, balonul în care drojdia suflă. Şi dacă balonul e spart gazul nu e captat şi te vei alege cu un produs finit dens.



Am inceput un nou paragraf, deşi suntem în continuare la „ce se întâmplă dacă pui prea mult zahăr în aluat”, pentru că vreau să subliniez una dintre cele mai mari greşeli pe care le puteţi face când vine vorba de un aluat dulce, fermentat şi frământat. Dacă după o oră de frământat intens ai în faţă un aluat moale şi lipicios, imposibil de lucrat înseamnă că ai prea mult zahăr în aluat. Sigur, aluna din capul tău gol îţi va spune de fapt că ai prea mult lichid şi vei încerca să compensenzi adăugând făină, căci doh! Făina absoarbe umezeala... nu? Problema e că de cele mai multe ori reţetele de cozonac (cele decent formulate cel puţin) au o cantitate destul de mică de apă în comparaţie cu alte aluaturi. Eu folosesc vreo 8 variante de aluaturi dulci şi cantitatea de apă raportată la cea de făină este în medie undeva la 48% (48% hidratare cum ar spune diletanţii). Să adaugi făină, clar nu reprezintă o soluţie. Cu siguranţă vei fi tentat să spui că ai o făină proastă şi deşi există această posibilitate infimă sunt şanse mai mari ca tu să fi cel prost. Aşadar un aluat moale şi lipicios este în 99% din situaţii datorat unei cantităţi prea mari de zahăr şi, culmea, a unei cantităţi prea mici de apă. Aşa cum v-am explicat mai sus, glutenul are nevoie de apă pentru a se forma. Dacă mai toată apa disponibilă e suptă de zahăr, în locul unei structuri complexe, capabilă să ţine celelalte ingrediente locului şi să ne ofere un aluat lucrabil, te vei alege cu un sirop care amestecat cu o făină incapabilă să formeze gluten se va transforma într-o pastă lipicioasă. Acum înţelegi cât de stupid e să mai adaugi făină într-o astfel de situaţie? Soluţia evidentă şi singura de altfel ar fi să scazi cantitatea de zahăr, dar asta pentru următoarea tură de cozonaci, căci să scoţi zahărul din aluat clar nu mai poţi. Şi că tot a venit vorba de scos, hai să vorbim puţin de băgat. Să zicem că tot ce v-am spus eu până acum e o minciună şi de fapt chiar este. În cărţile de specialitate, dacă vrei să introduci cantităţi aberante (da, peste 30%) de zahăr în aluat va trebui să o faci după ce s-a format glutenul, ceea ce e logic dacă stai să te gândeşti: îţi formezi structura, după care introduci lucrul care împiedică formarea structurii. Bravo! Bravo şi-o puţă! Sigur, cei ce scriu aceste cărţi nu se gândesc la artizanul cu posibilităţi limitate ori la casnica cu braţul atrofiat. Ei scriu asta pentru cei cu malaxoare performante, ce au la dispoziţie ingrediente atipice artizanului ori casnicei şi care sunt dispuşi la compromisuri industriale pentru rezultate tehnice fără cusur. Oricum ar fi.. să integrezi în mod tradiţional sau artizanal cantităţi mari de zahăr obişnuit, după ce ai format glutenul e greu spre imposibil, aşadar inutil de luat în calcul.

În afară de tot ce-am discutat mai sus, zahărul ajută şi la conservarea produsului. Mai puţină apă disponibilă microorganismelor înseamnă mai puţine şanse ca produsul să se altereze în vreun fel. Totodată împiedică învechirea cozonacului datorată fenomenului de retrogradare a amidonului, păstrând apa în interiorul produsului. Păi cum? N-ai spus că... Ba da. Am spus mai puţină apă, dar am spus mai puţină apă disponibilă, căci apă există în cozonac doar că e prinsă de zaharuri, ceea ce o face inaccesibilă microorganismelor. Dar ce e drojdia? Tot un microorganism. Astfel, deşi zahărul poate reprezenta hrană pentru drojdie, el poate fi şi o armă împotriva ei, căci în lupta pentru apă, zahărul va câştiga întotdeauna. Bine... aproape întotdeauna. Sarea, pe care o folosim în orice aluat este mai higroscopică decât zahărul. În afară de a da gust şi de a intensifica aromele, sarea are rolul de a controla ritmul de fermentare. Prea puţină şi drojdia o ia razna într-un aluat cu puţin zahăr. Prea multă şi o putem omorî deşi cantitativ ea nu sare (sarea nu sare..) de 2% raportat la făină, ceea ce îmi indică faptul că nu presiunea osmotică este de vină ci toxicitatea. Dacă tot am făcut paranteza asta cu sarea haideţi să abordăm şi partea aromată a ecuaţiei. Esenţa de rom, cea de vanilie şi coaja de citrice (adică portocală şi lămâie) sunt sfânta treime în ceea ce priveşte gustul cozonacului. Fără ele cozonacul nu e cozonac. Cât priveşte cantităţile depinde în totalitate de voi, atâta timp cât folosiţi unele bune şi ţineţi cont de faptul că atunci când adăugaţi arome, e posibil să adăugaţi apă, alcool, grăsimi, zahăr pe care trebuie să le eliminaţi din altă parte în reţetă. Legat de calitate, chiar există şi esenţe bune. Să pui baton de vanilie în cozonac este stupid şi iresponsabil într-o perioadă în care cererea e atât de mare şi oferta atât de mică. Să pui rom-rom e inutil. Mai bine îl bei dacă e unul bun sau îl arunci dacă e unul prost. Să razi citrice netratate e o opţiune sau un moft. Eu unul de când mă ştiu folosesc numai citrice mai mult sau mai puţin lustruite şi încă n-am murit. Deci un experiment derulat aproape 30 de ani bate orice studiu superficial citit de voi pe net. Singura mea cerinţă de la o citrică pe care vreau s-o belesc e să miroasă bine şi să aibă coaja suficient de groasă. Că e dată sau nu cu ceară nu-mi pasă. Că e ceară naturală sau parafină, care nu înţeleg de ce nu e naturală, iar nu-mi pasă. Poate să fie şi ceară din ureche, atâta timp cât îşi îndeplineşte rolul şi anume acela de a sigila produsul şi de a îl păstra proaspăt cât mai mult timp atunci când el vine de peste mări şi ţări. Citricele au în general un strat natural de ceară, dar acesta e îndepărtat împreună cu pesticidele şi toate celelalte impurităţi de pe suprafaţă în etapa de pregătire pentru depozitare. Dacă rămân pesticide pe suprafaţa fructului deci sub stratul nou de ceară dat, orice nas decent le poate detecta şi cam asta ar fi singura situaţie în care nu ar trebui să folosiţi coaja citricelor tratate. În rest... parafina sau orice altă ceară alimentară folosită trec prin noi bine mersi fără să ne omoare. Să vă apucaţi să frecaţi fructele cu apă şi săpun e iar stupid. Deşi teoretic apa şi detergentul pot îndepărta parafina sau alte tipuri de ceară de pe diferite suprafeţe, e nevoie de o temperatură constantă destul de mare şi de o frecare considerabilă pentru a reuşi. În cazul în care aţi reuşi să îndepliniţi acele condiţii, mai mult ca sigur v-aţi alege cu un fruct, deşi curat, inutilizabil. Parafina nu se dizolvă în acid acetic aşa că lăsaţi baltă apa cu oţet că nu faceţi nici o brânză. Puteţi încerca totuşi diferite fracţiuni obţinute din petrol.. ştiţi voi, toluen, xylen, benzină, motorină, kerosen sau chiar parafină lichidă (parafină pe parafină se scoate). Astea chiar funcţionează... succes!

Let me deflour your flour

Dacă mă citiţi atunci ştiţi deja cam care e treaba cu făina. Aşa cum am menţionat înainte să mă apuc a scrie acea serie de articole despre făină, nu pot garanta niciodată că ceea ce vă prezint eu reprezintă adevărul absolut. Cu mare parte din ce-am scris acolo sunt în continuare de acord, dar sunt anumite lucruri despre care mi-am schimbat părerea odată cu trecerea anilor. În ceea ce priveşte codul de 3 cifre de pe pachetul de făină rămân în continuare la părerea că e aproape inutil, aşadar nu vă mai ghidaţi după el când cumpăraţi făina. Legat de procentul de proteină, despre care v-am spus în trecut că e important să fie cât mai mare atunci când o folosiţi la aluaturi frământate şi fermentate, nu vă mai bateţi capul cu el atât de mult. Sigur... dacă aveţi în faţă zece pungi diferite de făină, alegeţi-o în continuare pe cea cu procentul mai mare de proteină. Întotdeuna vei avea un avantaj cu un procent mai mare de proteine într-un aluat fermentat, dar asta nu înseamnă automat că nu poţi obţine un aluat decent cu o făină ordinară. Problema cu făina la noi şi în general în toată Europa e că nu avem o plajă atât de mare de procente de proteină în grâu şi implicit în făină pentru a  o delimita pe categorii. Luaţi-vă deci din cap ideea că o să găsiţi la noi făină specială pentru prăjituri, patiserie ori cozonac. Mai toată făina Europeană e ordinară, adică cu un procent mediu de proteine. Este de fapt all-purpose-ul americanilor, ceea ce înseamnă că poţi face orice din ea, dar nimic perfect. Şi e ok. Cozonacul este departe de a fi o capodoperă a patiseriei mondiale. Este al dracului de bun, dar e atipic şi să cauţi făina perfectă e o pierdere de timp. Aşadar, orice făină, albă, obişnuită, cu o granulaţie acceptabil de mică ar trebui să fie de ajuns.

V-am spus mai sus că în 99% din situaţii voi sunteţi cei proşti şi nu făina pe care încercaţi să daţi vina şi a venit momentul să vă explic de ce. Se poate întâmpla ca făina pe care o folosiţi să provină dintr-un grâu de o calitate atât de slabă încât nici nu ar avea ce să caute la raft. Erori sau reaintenţie or să existe întotdeauna şi e posibil ca la un moment dat să daţi şi voi peste o astfel de făină, deşi şansele sunt destul de mici. Dacă vă găsiţi totuşi în faţa unui aluat moale şi lipicios, pe care l-aţi frământat de la luat dracu’ şi ştiţi sigur că nu are nici prea multă apă, nici prea mult zahăr, înseamnă că aveţi de a face cu o făină proastă. Cum ajunge o făină să fie proastă? Totul începe în câmp înainte de recoltare. Să zicem că avem un bob de grâu matur în spic peste care dă o ploaie sănătoasă, după care iese soarele. În mod normal în câteva zile acel bob ajunge să încolţească în spic. Un grâu încolţit în spic ajunge automat în silozul de furaje, căci el nu mai are nici o valoare pentru morărit. Problema e că înainte de a încolţi vizibil, bobul trece printr-o serie de modificări imediat ce-a dat de apă şi căldură. Un bob de grâu încolţit înseamnă un germene de grâu activat, capabil să dezvolte o nouă plantă. Pentru asta el are nevoie de energie. Bobul de grâu nu e nimic altceva decât un siloz de hrană pentru germene. Mare parte din masa bobului e compusă din amidon, un polimer, un polizaharid în speţă, format din lanţuri lungi de glucoză. Pentru a se putea hrăni, germenele începe să producă o enzimă (alfa-amilază) care acţionează asupra acelor lanţuri lungi de glucoză fragmentându-le. Din acţiunea amilazei rezultă fragmente de diferite mărimi cum ar fi dextrinele, maltodextrinele, maltotrioza sau maltoza dar şi monozaharide precum glucoza pe care germenele o poate folosi pentru energie. Aşadar un bob de grâu neîncolţit încă, dar cu alfa-amilaza la lucru va produce o făină în care parte din amidon nu va mai funcţiona ca amidon ci ca ... îndulcitor sau lipici. În general loturile de grâu ce ajung la moară sunt testate înainte de a intra în producţie, pentru că o şarjă mică de grâu cu prea multă alfa-amilază poate distruge loturi întregi de făină. Print-un test destul de simplu cu aparate specifice se poate determina ceea ce specialiştii numesc indicele de cădere. Un indice mic înseamnă un grâu încolţit cu prea multă alfa-amilază şi prea mult amidon modificat şi în consecinţă o făină inutilizabilă. Chiar dacă nu a încolţit în câmp o făină poate să ajungă să aibă un indice de cădere mic şi prin felul în care grâul a fost măcinat. În funcţie de metoda şi utilajele folosite bună parte din granulele de amidon pot fi sparte. Alfa-amilaza nu reprezintă singura metodă prin care acele lanţuri lungi de polizaharide pot fi rupte. Frecarea dintre particulele de făină şi pereţii utilajelor folosite pot face şi ele o treabă destul de bună. Şi aşa cum am spus mai sus fragmetele de amidon nu se mai comportă ca amidonul atunci când făina este amestecată cu apă, rezultatul fiind un aluat lipicios şi moale. Lucraţi în panificaţie sau patiserie? Cereţi fişa tehnică producătorului de făină de la care vă aprovizionaţi. Uitaţi-vă la indicele de cădere. Nu lucraţi în panificaţie sau patiserie şi aveţi acces doar la făina de la raft? Staţi departe de producătorii ăia ai căror făină amestecată pur şi simplu cu apă la o hidratare de 50% vă creează un aluat cu probleme, adică lipicios. E cea mai bună metodă de a vă selecta făina, dincolo de coduri de 3 cifre şi procente de proteină.

Ştiu, v-am spus mai mult despre cum nu trebuie să fie o făină decât cum ar trebui să fie. Aşadar, cum ar trebui să fie o făină acceptabilă pentru cozonac? Păi să presupunem că n-a plouat înainte să fie recoltat grâul şi că roata morii n-a făcut de multe ori ţac ţac ţac. O făină acceptabilă pentru un aluat fermentat şi frământat ar trebui să aibă un minim de 10.5-11% proteină şi de cele mai multe ori cea de la noi are. Aşa cum am spus mai sus, cu cât mai mult cu atât mai bine, dar nu vă bateţi capul cu aşa ceva. În afară de proteine suficiente şi de bună calitate, o mare parte din granulele de amidon prezente în făină trebuie să fie intacte. Granulele intacte au capacitatea de a reţine pe suprafaţa lor o parte din apa din aluat pe care mai apoi prin încălzire o pot absorbi şi păstra în interior. Dacă granulele de amidon au fost sparte, atunci fragmentele rezultate se comportă diferit în prezenţa apei. Proteinele pot absorbi până la dublul greutăţii lor în apă şi au nevoie de suficientă apă pentru a forma gluten, însă prea multă apă poate dizolva legăturile dintre proteine împiedicând în totalitate formarea glutenului. Amidonul poate reţine aproximativ jumătatea greutăţii sale în apă, dar procentul de amidon din făină este mult mai mare decât cel al proteinelor şi o mare parte din apă se va duce către el. Am spus mai sus că drojdia este capabilă să producă amilază, enizma responsabilă pentru degradarea amidonului, pentru a transforma lanţurile lungi de polizaharide în monozaharide simple pe care le poate digera. Nu vă faceţi totuşi griji că drojdia va fragmenta prea mult din amidonul disponibil. Ea se mişcă greu şi i-ar lua foarte mult timp să producă necazuri. De fapt se mişcă atât de greu încât de cele mai multe cei din industrie, unde timpul costă bani, îşi aditivează făina cu alfa-amilază pentru a sparge o parte din granulele de amidon mai repede şi pentru a pune la dispoziţia drojdiei hrană mult mai rapid fără a fi nevoiţi să adauge zahăr, care şi el, ca şi timpul, costă. Dacă vedeţi pe liste de ingrediente alfa-amilază sau orice cuvânt cu „malt-” în el să ştiţi că e vorba de timp şi bani. Nu doar amidonul poate fi degradat de enzime. Şi proteinele au enzimele lor, proteaze, prezente în mod natural în făină, care atunci când dau de apă trec la treabă şi rup lanţurile lungi de gluten. Deşi sună neproductiv, această scurtare a structurii de gluten ajută la formarea unui aluat mai extensibil şi mai fin. Această acţiune a proteazelor asupra proteinelor vă este probabil mai cunoscută sub denumirea de autolizare. O apă calcaroasă (cu un conţinut mare de calciu şi magneziu) va ajuta la formarea glutenului la fel ca şi sarea. Doar că sarea încetineşte acţiunea enzimelor şi va îngreuna autolizarea şi accesul drojdiei la glucoza din amidon. Ph-ul ideal pentru formarea glutenului este undeva la între 5-6, deci uşor acid. Orice peste sau sub această valoare va influenţa extensibilitatea aluatului.



Oana Roman

Din nou, dacă mă urmăriţi ştiţi deja că nu pot vorbi despre grăsime fără să o menţionez şi pe Oana. Grăsimea, la fel ca zahărul, frăgezeşte un aluat. Dacă zahărul îl punem în aluatul de cozonac strict pentru a îndulci, grăsimea o punem special pentru frăgezimea pe care o oferă produsului finit. Faţă de zahăr, în anumite condiţii grăsimea produce şi o senzaţia de umed similară cu senzaţia de proaspăt, chiar dacă acel produs nu mai e nici umed şi nici proaspăt. Grăsimea contribuie şi ea la gust, fiind vehiculul ideal de trasport pentru mai toate aromele delicate. Dacă despre zahăr am spus că se bate cu proteinele pe apa disponibilă, despre grăsime nu putem spune acelaşi lucru. Grăsimea pur şi simplu îmbracă proteinele, sigilându-le în totalitate de apă. Aşadar aici nu mai poate fi vorba de o competiţie ci doar de un joc pierdut din start. Astfel, spre deosebire de zahăr, grăsimea chiar trebuie integrată după ce glutenul s-a format. Norocul nostru este,  că faţă de zahăr, aceasta chiar se poate integra destul de uşor într-un aluat bine format. Ce grăsime? Depinde în totalitate de voi. Aveţi bani, puneţi unt, sunteţi rupţi-n-cur folosiţi margarină, vreţi să fiţi hipsteri-ţărănoi puneţi untură, căcat... puneţi untură de raţă chiar. Oricum, dacă folosiţi o grăsime saturată, cum cele mai sus meţionate sunt, trebuie să ştiţi că acestea sunt solide sau semisolide la temperatura camerei şi complet solide odată refrigerate ceea ce înseamnă că veţi putea lucra mult mai uşor cu un aluat făcut cu unt, margarină şi... să ne oprim aici căci nu cred că foloseşte nimeni untură în cozonac. Problema cu grăsimile saturată este că ele sunt solide şi atunci când le lucrezi şi atunci când le mănânci. Pentru cei mai mulţi, obişnuiţi să nu analizeze ori să aprecieze prea mult ce le intră în cavitatea superioară, acest lucru nu va fi o problemă. Untul bine dispersat în aluat, tinde să se topească destul de repede în gură şi îţi poate păcăli simţurile, margarina nu, dar dacă eşti sărac sunt convins că ultima ta grijă este senzaţia uşor păstoasă pe care această grăsime inferioară se încăpăţânează să o ofere. Cozonacul, cel punţin aşa cum îl înţeleg eu că trebuie să fie, nu poate fi cozonac dacă nu e făcut cu ulei. Uleiul, mai toate uleiurile sunt grăsimi nesaturate, deci lichide la temperatura camerei şi în gura consumatorului. Deşi e o blasfemie de ordin tehnic şi estetic să pui ulei într-un aluat, eu mă încăpăţânez să o fac. Oricât de mult apreciez patiseria clasică, tehnica, rigoarea şi precizia ei, nu pot să fac un cozonac mai bun din aproape toate punctele de vedere decât dacă îl fac cu ulei. Eu prefer de floarea soarelui, bine rafinat, adică fără miros şi gusturi dubioase. Sigur, o să fie un aluat greu de lucrat. Cam cel mai greu din câte aţi întâlnit vreodată. Nu o să aveţi cel mai frumos aspect la exterior. Nu o să fie uniform şi o să crape pe alocuri. Dar când tăiaţi o felie, după ce s-a răcit, o să fie cel mai bun cozonac pe care l-aţi băgat în voi vreodată şi merită compromisul vizual şi efortul de a îl face. Eu pun undeva la 20% grăsime pură şi ajung probabil cu grăsimea din celelalte ingrediente undeva spre 25%, dar vă puteţi duce şi mai sus, cu condiţia ca ce e peste 10% să fie integrat după formarea glutenului.

Great Eggspectations

În ceea ce priveşte ouăle nu o să insist prea mult. Sunt un ingredient important dar nu esenţial. Poţi face cozonac şi fără ele, doar că nu la fel de bun. Mare parte din ou e apă pe care o poţi obţine şi din alte surse. Proteinele deşi pot contribui la structura finală, de cele mai multe ori avem suficiente proteine în făină. Proteinele tind să cedeze apă foarte uşor odată tratate termic şi un exces poate însemna o textură mai uscată, un produs mai tare, ceea ce nu vrem. Aşadar albuşul e oarecum inutil. Partea preţioasă dintr-un ou stă în gălbenuş. Acolo avem o grămadă de chestii. Avem zaharuri dar în cantităţi infime, avem pigmenţi care de la o cantitate considerabilă de gălbenuşuri chiar poate face diferenţa, avem şi grăsime, care contribuie la frăgezire şi care dacă nu depăşeşte 10% din făină în partea de frământare în care vrem să dezvoltăm glutenul e ok. Avem şi apă, cam 50% şi mai avem o grămadă de lecitină care tinde să aducă lucrurile împreună şi să formeze un aluat extrem de fin. Aşadar, dacă folosiţi ou fiţi mână largă şi puneţi mai mult gălbenuş. Un lucru e clar însă. Dacă nu puneţi ou în cozonac e obligatoriu să puneţi ou pe cozonac. Un cozonac neuns cu ou arată ca un bărbat fără păr pe picioare sau ca o femeie cu păr pe picioare, ca să nu discriminăm. Ungeţi doar cu albuş şi vă alegeţi cu un cozonac lucios. Puneţi ou şi veţi avea un cozonac brun-auriu. Folosiţi doar gălbenuş şi s-ar putea să fie prea negru pentru gusturile multora, mie însă-mi place. Ar mai fi un lucru de menţionat. Nu vă mai bateţi ouăle înainte să le puneţi la frământat. N-are absolut nici un rost să pierzi timp băgând aer în ele când o să-l scoţi imediat prin acţiunile violente şi de durată ale frământării. E suficient să amesteci ouăle cu zahărul, aromele şi laptele, să le torni pe toate peste făină împreună cu maiaua şi să te apuci de frământat.

Lapte agresat

Am fost întrebat de curând dacă poţi folosi laptele bătut în loc de lapte dulce într-un aluat de cozonac. Teoretic poţi, doar că trebuie să iei în considerare faptul că laptele bătut este un mediu acid ce poate influenţa atât formarea glutenului cât şi fermentarea drojdiei. Aşadar nu cred că un risc în plus într-un aluat deja dus la extreme îşi mai are rostul. Să rămânem deci la cel dulce. Despre lapte se spune că e dulce pentru că.. ce să vezi, chiar e dulce. Lactoza din el, deşi mai puţin dulce, este ca şi sucroza (zahărul) tot o dizaharidă. Este nefolositoare drojdie ca hrană, dar împreună cu proteinele din lapte contribuie la reacţiile Maillard mai sus menţionate. Aşadar un produs ce poate fi inlocuit cu apă sau alte lichide ce conţin multă apă, dar pe care mai bine îl lăsăm acolo unde este. Laptele are şi grăsime, o grăsime saturată... unt de fapt, care trebuie luat în calcul pentru a nu depăşi acel 10% total de grăsime folosită în partea de frământare în care vrem să dezvoltăm glutenul. Eu folosesc 3.5% UHT. De ce UHT? De ce nu? Cozonacul e o listă lungă de ingrediente, de cele mai multe ori antagoniste. Să risc să mai adaugă componente la acea listă fără rost ar fi stupid. Un lapte tratat termic temeinic, cum cel UHT este, imi dezactivează enzimele şi-mi denaturează proteinele, ce pot în unele situaţii interacţiona negativ cu celelalte ingrediente şi procese. N-aveţi lapte UHT, fierbeţi-l sau treceţi-l de 85 de grade. Pasteurizarea se poate face şi mai jos de 85 aşadar nu e suficient ca laptele să fie pasteurizat.

Teoria relativităţii

Toată lumea întreabă: dar cât timp ţin maiaua la dospit, dar cât timp frământ aluatul, după cât timp încorporez untul, cât timp las la dospit în forme, cât timp pot dospi aluatul în frigider, cât timp coc cozonacii, cât timp îi pot păstra după, la ce temperatură dospesc maiaua, la ce temperatură dospesc aluatul, la ce temperatură dospesc cozonacul, le ce temperatură fermentez la rece, pot să congelez aluatul şi dacă da la ce temperatură, la ce temperatură coc cozonacii?

Răspunsurile mele sunt cel mai des: până e gata, oricât, nu contează şi aşa mai departe. Sunt atât de multe variabile că nu are rost să fixezi nişte timpi şi temperaturi.

Variabilele includ: mediul de lucru adică temperatura şi umiditatea, ingredientele folosite, temperatura şi umiditatea lor, calitatea lor, cantităţile folosite, metoda de lucru, metoda de frământare, utilajele folosite pentru frământare, oamenii care interacţionează cu aluatul, mărimea cozonacilor, formele în care sunt copţi, utilajele folosite pentru răcire, dospire, coacere, etc. E suficient să ai o singură variabilă şi îţi poţi crea o multitudine de situaţii însă cu atâtea variabile poţi crea o infinitate.

Sigur.. există nişte linii după care te poţi ghida cum ar fi un cozonac de un kilogram copt intr-o formă de tablă neagră subţire într-un cuptor cu convecţie ce funcţionează corect, încărcat la o capacitate medie, poate fi copt în aproximativ 50 de minute la o temperatură de 165°C. Dar sunt situaţii în care poţi coace un cozonac 30 de minute sau 130 de minute la temperaturi de 180°C sau la temperaturi de 140°C, cu variaţii de temperatură de la începutul la sfârşitul perioadei de coacere, în cuptoare statice sau rotative, cu aer cald forţat sau cu căldură statică.

Eu îi coc în cuptoare cu convecţie. Nu e cea mai fericită situaţie, dar mă descurc cu ce am. Ideal ar fi bine să-i coaceţi fie în cuptoare rotative fie în cuptoare cu încălzire statică. Aerul cald forţat pe suprafaţa cozonacului tinde să o usuce şi o să aveţi un cozonac mai crăpat decât unul copt într-un cuptor cu căldură statică. Despre forme nu pot să spun decât că le recomand pe cele de metal, cu cât mai groase şi mai închise la culoare cu atât mai bine. Evitaţi siliconul, evitaţi formele acelea de unică folosinţă din aluminiu şi chesele din lemn.

Şi cam atât despre cozonaci.. sau nu.

Alexandru Osvald Teodoreanu

Cu siguranţă nu aţi auzit de el, dar poate aţi auzit de fratele său mult mai celebru: Ionel Teodoreanu. Nu? Nici de ăsta? V-aş întreba dacă aţi auzit de Păstorel Teodoreanu, dar probabil mulţi dintre voi nici măcar de el n-aţi auzit. Păstorel a fost un personaj colorat al secolului trecut. Avocat şi scriitor cu îndeletniciri de gurmand şi enolog s-a gândit la un moment dat să vâre în spaţiul public sub forma unui text umoristic o reţetă de cozonac cu o cantitate de ouă aberantă, în aparenţă, despre care autorul să jură că nu o e greşeală. Aşadar citez:

„Material: 150 ouă, 3-4 (maximum) kg făină extra (recomand Herdan), 1 pahar mare (de apă) cu rom alb, 1 baton vanilie, 1 litru lapte, jumătate de pachet drojdie (recomand Bragadiru), 3-4 linguriţe rase cu sare, 3-4 păhăruţe de vin cu unt topit şi cald, 1 păhăruţ untdelemn fin (recomand Nègre), zahăr tos circa 1,200 kg."

Reţeta lui Păstorel spune să foloseşti 150 de ouă, însă numai gălbenuşurile. Cu siguranţă ouăle lui Păstorel nu erau sortate pe categorii de mărimi şi sigur nu existau nici ouă extra large, ba din contră. O să ne calculăm deci cantitatea de ouă plecând de la un ou cu un conţinut mediu de 45 grame. Respectând raportul de 1:2 gălbenuş la albuş într-un ou putem concluziona că un gălbenuş din reţeta lui Păstorel cântărea aproximativ 15 grame care înmulţite cu 150 de bucăţi ne dau nici mai mult nici mai puţin de 2,250 kg de gălbenuş.

La această cantitate de gălbenuş ne recomandă să folosim 3-4 kilograme de făină. Nu e foarte precis, dar omul şi explică că făina poate înghiţii cantităţi diferite de lichid în funcţie de calitatea sa, lucru absolut corect. Mai toţi cei care au făcut reţet lui Păstorel spun că le-a ieşit o bală sau dacă sunt vanitoşi se laudă că le-a ieşit exact ce trebuie, deşi eu sunt convins că ce trebuie nu ar trebui să arate  ca o balegă uscată. Aşadar să mergem pe varianta sigură şi să ne calculăm reţeta cu 4,000 kg făină, extra.. orice ar vrea să însemne asta şi vedem ce se întâmplă.

Un pahar mare de apă dar plin cu rom alb mi-a fost destul de greu să aflu cât vine mai exact. Dar după multe căutări pe un internet destul de sec în informaţii despre sticlăria secolului trecut am concluzionat că are 240 de mililitri. Aşadar 240 de mililitri de rom alb cu 40% alcool înseamnă 96 mililitri de alcool şi 144 mililitri apă, adică 144 grame de apă şi aproximativ 90 grame de alcool. Alcoolul, de fapt etanolul, este un lichid care nu ajută la formarea glutenului şi care inhibă formarea drojdiei, dar raportat la cantitatea totală de aluat, nu are o influenţă semnificativă. În schimb cele 144 grame de apă contribuie la cantitatea totală de apă din aluat şi de ele trebuie să ţinem cont. Batonul de vanilie, cum am stabilit deja, e un moft, dar nu afectează în nici un fel reţeta. Oricum pune în singur baton la dita mai coca, semn că şi pe atunci erau destul de scumpe, iar un litru de lapte e cât se poate de clar.

Drojdie Bragadiru nu mai avem dar presupun că şi pe atunci drojdia se vindea la pachet de 500 de grame. Şi 250 de grame înseamnă undeva între 60 şi 65 de grame per kilogram de făină ceea ce e cât se poate de corect, pentru un aluat dulce. 3-4 linguriţe de sare, deci 4 atâta timp cât am ales 4,000 kg făină. Cu o linguriţă la aproximativ 7 grame asta înseamnă un total de 28 grame de sare. Cam puţin după mine care pun undeva la 1% din cantitate de făină, dar fie. Iar ne ia cu sticlăria secolului trecut. Un păhăruţ de vin are undeva la 150 mililitri şi untul are o densitate aproximativă de 0,9. Deci un volum de 150 de mililitri de unt înseamnă aproximativ 135 grame de unt înmulţit cu 4 pahare, căci din nou am folosit 4,000 kg de făină rezultă 540 grame de unt. Un păhăruţ de ulei împărţit la 4 înseamn aproximativ 35 grame de ulei. În final 1,200 kg de zahăr înseamnă exact atât.



Pentru a face reţeta mai clară am să raportez toate ingredientele la un kilogram de făină:

1,000 kg    Făină extra
0,550 kg    Gălbenuş
0,060 kg    Rom alb
0,001 kg    Vanilie baton
0,250 kg    Lapte
0,060 kg    Drojdie
0,007 kg    Sare
0,135 kg    Unt
0,035 kg    Ulei
0,300 kg    Zahăr

Gălbenuşul are aproximativ 50% apă deci am avea un maxim de 275 grame de apă, doar că Păstorel spune să lăsăm gălbenuşul frecat cu sare la rece peste noapte, lucru care va duce la o dezhidratare a gălbenuşului deci la o cantitate şi mai mică de apă. Romul va contribui şi el cu aproximativ 40 grame de apă, laptele cu vreo 210 grame şi untul cu maxim 15 grame, aşadar un maxim total de 540 grame de apă. Ţinând cont de evaporarea apei din gălbenuş putem presupune că se ajunge undeva la 500 grame de apă, deci un raport de 50% apă la cantitatea de făină, ceea ce nu e rău deloc. Zahărul deşi în cantitate mare se află la limita superioară acceptată deci poate funcţiona, iar untul, uleiul şi cele aproximativ 130 grame de grăsime din gălbenuş adunate dau puţin sub 30% grăsime, ceea ce din nou e ok. Aşadar, corect interpretată, reţeta de cozonaci a lui Păstorel chair e bună.


Sfârshit

vineri, 16 februarie 2018

FILOZOFIŢE... CU REŢETĂ (EP.1): VAI DE CHECUL NOSTRU!




Uitaţi-vă în jurul vostru dar şi-n oglindă. Câţi oameni capabili să-şi conducă, în adevăratul sens al cuvântului, propriile vieţi vedeţi? Gândiţi-vă apoi dacă v-ar plăcea să conduceţi, pe lângă viaţa voastră, viaţa unui număr oarecare de oameni, indiferent că e unul sau un miliard. Oricum un număr mai mare decât poate cuprinde mintea ori vederea devine irelevant, mai ales pentru unul lipsit de viziune sau cu o minte îngustă cum, fie vorba între noi, mai toţi suntem. Mai gândiţi-vă dacă v-ar plăcea în schimb să faceţi parte dintr-un grup condus de alţi oameni. Dacă aţi avea deci de ales, dincolo de liberul arbitru, cum de fapt şi aveţi în iluzia vieţii de zi cu zi, ce-aţi alege: să conduceţi sau să fiţi conduşi? Sigur, pentru prost ori pentru omul imatur problema de a alege nici nu se pune, căci pentru el va alege întotdeauna cineva mai puţin prost sau mai puţin imatur. Problema cu oamenii însă e că lucrurile nu pot fi niciodată fie negre, fie albe. Nu pot fi nici măcar o infinitate de nuanţe de gri. De cele mai multe ori sunt toate la un loc, în acelaşi timp. Aşadar, lăsând la o parte extremele şi cazurile speciale, oamenii obişnuiţi trăiesc simultan, în general fără voia lor, în cele două stări: cea de prost condus şi cea de conducător de proşti... dar şi toate deviaţiile ce pot emana din ele. Ce face diferenţa dintre un prost mai puţin prost decât prostul pe care-l conduce şi un deştept este faptul că deşteptul e capabil să conducă oameni mai deştepţi decât el. Cu o astfel de afirmaţie, îndrăznesc să trag concluzia că abilitatea unui om de a conduce sau acceptarea sa de a se lăsa condus sunt mai degrabă manifestări instinctuale, decât intelectuale. Chiar dacă suntem pe pământ de câteva sute de mii de ani sau doar de câteva mii, accidente ale universului şi consecinţe ale evoluţiei sau creaţii defecte ale unui zeu capricios, nu putem ignora faptul că, dincolo de aparenţe, ne purtăm ca nişte animale. Şi o facem în absolut orice aspect al vieţii noastre, civilizaţia nefiind altceva decât o unitate de măsură pentru capacitatea noastră ca indivizi sau grup de a da nuanţe raţionale comportamentului nostru primitiv.

Aş putea să trăncăn în stilul ăsta multe pagini de aici încolo, dar probabil pe mulţi dintre voi v-am pierdut pe la al patrulea rând şi să citeşti o astfel de încâlceală pentru o reţetă amărâtă nu pare să merite efortul. Nu spun asta pentru că vă desconsider. Probabil nici Pleşu, căutând pe net o reţetă bună de chec cu banane, n-ar zăbovi prea mult asupra acestui text şi s-ar îndrepta destul de repede către o Jamilă, Laură, Gină, Olguţă sau alte doamne respectabile ale internetului, care nu-şi bat joc de cititorii lor, transformând o activitate plăcută cum este, în aparenţă, cofetăria, într-o corvoadă.

[...]

Marcel Buric s-a născut din instinct. Nu din al său fireşte, ci din al unuia sau al ambilor săi părinţi. Romanticii ar spune că s-a născut din iubire, căci cei doi sau măcar unul dintre ei îl iubea pe celălalt, şi acest lucru este de cele mai multe ori suficient pentru a duce viaţa mai departe. Cinicul ar spune că iubirea nu-i decât o unealtă a instinctului, iar pragmaticul ar spune că s-a născut din sex. Oricare ar fi cazul, un lucru e sigur: Marcel era prost, dar încă nu putea fi tras la răspundere pentru asta. Avea doar câteva minute, era vânăt ca o prună, spoit din cap până în picioare cu lichid amniotic şi resturi din vaginul maică-si, care nici ea săraca nu arăta prea bine. Stătea crăcită pe un pat de spital de provincie, băltind în propriile fluide, dar răsufla uşurată şi plângea cu lacrimi de bucurie şi durere în timp ce, tot el, instinctul, cel care o băgase în căcatul ăsta în primul rând, îi administra o doză consistentă de substanţe ce aveau s-o facă sclava propriului său copil, pentru multă vreme. 

Spuneam despre Marcel că era prost şi era firesc să fie aşa. Inevitabil cineva trebuia să hotărască pentru el până când el la rândul său avea să dobândească capacitatea de a hotărî pentru sine şi poate pentru alţii. Între timp erau suficienţi oameni în jurul său care să-i conducă viaţa. Trăia într-un stat în care el era singurul cetăţean. Taică-su, preşedintele, un om deştept, era prea ocupat să-i conducă pe alţii mai deştepţi ca el şi intervenea foarte rar, dar decisiv în viaţa propriului său copil. El îi conducea pe ceilalţi membri ai familiei în cele mai multe situaţii, pentru că deşi era un om deştept, capabil să conducă oameni mai deştepţi decât el în viaţa sa profesională, în viaţa personală nu era decât un prost mai puţin prost decât proştii pe care-i conducea, dar în acelaşi timp era şi deşteptul condus de unul mai puţin deştept ca el. Această persoană era Genţiana, mă-sa lui Marcel, primul ministru, guvernul, parlamentul, magistratura, poliţia, salvarea, şcoala, biserica, infrastructura, vama, şi toate celelalte bătăi de cap pe care cineva responsabil trebuia să le îndure. Ea avea rolul cel mai greu: acela de a conduce ceva de necondus, de a transforma o bucată vie de carne în ceva mai mult. Inevitabil undeva pe drum, cu atâtea bătăi de cap, femeia avea să greşească şi fiecare greşeală a ei avea să se adune şi să interacţioneze cu celelalte în ceva ce mai târziu avea să devină personalitatea lui Marcel. Sigur, la acestă personalitate aveau să contribuie şi taică-su, mai rar, dar mai profund şi alţi câţiva oameni cu care Marcel avea să interacţioneze în perioada vieţii sale în care era total lipsit de control asupra propriului destin. 

Viaţa nu era grea în statul lui Marcel, ba din contră, lucrurile mergeau destul de bine. El avea să ducă mai departe genele părinţilor săi, iar ei aveau să-l ajute, aşa cum considerau mai bine, atâta timp cât acesta era neajutorat. Nu a durat mult până când Marcel a descoperit prima unealtă cu care poate prelua controlul asupra propriei vieţi: plânsul. Plânsul este cea mai originală formă de protest. De fapt protestul este varianta adultă, cetăţenească a plânsului unui copil. Marcel începuse să înţeleagă cum se foloseşte şi profita de această formă de control ori de câte ori putea şi de cele mai multe ori funcţiona. Erau însă dăţi când plânsul părea să nu mai aibă nici un efect şi frecvenţa lor creştea pe măsură ce şi el creştea. Statul începuse să-i ignore şi uneori chiar să ridiculizeze această formă rudimentară de control. Pe măsură ce creştea, instinctul în împingea pe Marcel tot mai mult să preia controlul asupra propriei vieţi şi cum plânsul nu mai funcţiona decât în cazuri extreme, acesta s-a văzut nevoit să caute alte metode de a îi controla pe cei care-l controlau. Primul pas a fost să le înveţe limbajul. La urma urmei cât de greu putea fi să imiţi nişte sunete. 

Învăţase să spună da sau nu, să numească oameni şi obiecte, să ceară lucruri, să îşi arate afecţiunea sau nemulţumirea şi multe altele. Deşi acum ştia o grămadă de cuvinte, el nu le înţelegea sensul, dar ştia să le folosească pentru propriul său interes. Chiar şi aşa, nu reuşea să ţină pasul cu părinţii săi, care păreau că inventează noi reguli şi restricţii cu fiecare încercare a sa de a prelua controlul cu ajutorul  noilor abilităţi dobândite. Pentru următorii ani asta avea să fie principala sa preocupare: să încerce să ţină pasul şi la un moment dat să răstoarne guvernul, să preia puterea. Lucrul ăsta s-a întâmplat mai devreme decât s-ar fi aşteptat Marcel şi nu aşa cum şi-ar fi imaginat el. 

Veşnic prins între proşti şi deştepţi, deştept şi prost în acelaşi timp, Lucreţiu Buric, preşedintele şi tatăl lui Marcel s-a întors într-o zi acasă, s-a aşezat în pat şi acolo a rămas, cu jumătate de faţă strâmbă şi incapabil să işi mai conducă măcar propriul corp. Guvernul avea acum pe cap mai multe decât putea duce. Un cetăţean nemulţumit şi doi oameni incapabili, din toate punctele de vedere, să-şi conducă propriile vieţi. Da, Marcel avea acum şi o soră, Gaviota Buric.  Gaviota a fost prima persoană pe care Marcel a încercat s-o conducă, doar că şi-a dat destul de repede seama că e stupid să conduci o persoană care nu îţi poate oferii nimic în schimbul efortului depus, în afară de bătăi de cap poate, aşa că a renunţat repede. A început să se întrebe, cu mintea sa necoaptă, ce interese meschine ar putea avea părinţii lui de se dau atât de mult peste cap pentru a-i conduce viaţa când el nu le oferea nimic in schimb. Nu putea să înţeleagă că în spatele acţiunilor lor, mascat de aparenţa iubirii şi a datoriei de părinte se afla ceva destul de simplu, natural: instinctul – nevoia de a duce mai departe nişte gene. Investiţia aparent inutilă era de necuprins pentru micul său creier. Chiar şi aşa, chiar dacă nu era nevoit să ofere nimic în schimbul efortului celor doi, ci doar să respecte nişte legi şi să suporte nişte consecinţe atunci când nu o făcea, Marcel ajunsese la vârsta la care nu mai suporta să fie condus. Voia să fie liber, fără să înţeleagă de fapt ce înseamnă libertatea. 

Cu mă-sa ocupată să şteargă două cururi, libertatea a venit fără prea mult efort. Brusc Marcel s-a trezit necondus, dar în acelaşi stat care odată fusese condus. Scăpase de tiranie, dar odată cu ea se dusese şi sistemul care îi asigurase totuşi existenţa până atunci, fără ca el să contribuie cu mai nimic. Marcel s-a văzut nevoit să devină sistemul sau măcar lucrurile care-l interesau din sistemul în care trăise. Nu era capabil din nici un punct de vedere să-şi formeze propriul stat într-o lume mai mare şi grea decât şi-ar fi putut-o el imagina vreodată, aşa că a ales să-şi clădească viitorul pe ruinele a ceea ce odată fusese un stat în adevăratul sens al cuvântului. Prima grijă a fost să aducă într-un fel sau altul capital, cu care să poată funcţiona. Iniţial s-a îndreptat spre rezervele fostului stat, doar că ele nu mai existau. Se pare că să conduci deştepţi mai deştepţi ca tine nu e foarte profitabil într-o lume plină de proşti conduşi de proşti aşa că ta-su nu le lăsase mai nimic şi puţinul pe care îl lăsase era folosit acum pentru a acoperi paguba creată de lipsa unui sistem funcţional. Deşi fostul sistem investise ceva în singurul lor cetăţean, o făcuse fără prea multă pricepere şi cum nici cetăţeanul nu fusese capabil să priceapă valoarea responsabilităţii şi răsplata investiţiei pe termen lung, nu profitase deloc de ocazia oferită. 

Marcel avea să rămână în continuare un prost condus de proşti, doar că acum era nevoit să plătească preţul de a fi condus prin muncă. În zilele lui bune l-ar fi deranjat acest lucru, doar că acum era atât de ocupat şi atât de obosit că nici nu mai realiza ceea ce odată era singura sa preocupare. Doar când se îmbăta sau în puţinele sale zile de concediu realiza în ce căcat înota şi începea să se înfurie iar cum o făcea când era mic, doar că acum plângea în el, căci nu mai avea la cine. Genţiana şi Lucreţiu crăpaseră de mult, iar Gaviota era prea ocupată să conducă vieţile altora, undeva prin Elveţia, cu un atu cu care Marcel nu avusese norocul să se nască. 

Trăind din inerţie, Marcel se trezise la un moment dat într-o alianţă cu o altă persoană. Abandonase din tinereţe ideea de a crea un stat şi trăise ca un nomad mai bine de 15 ani, insă acum fără să îşi dea seama trăia într-un stat nou, al lui, al lor. Niciunul din cei doi nu fusese capabil până în acel moment al vieţii lor să conducă pe altcineva aşa că la început au încercat să se conducă unul pe celălalt şi aproape că s-au distrus. Numai prin noroc a venit pe lume Cornel, pentru că cei doi se urau atât de mult încât nici animale nu mai puteau fi. Cornel nu s-a născut nici din iubire, nici din instinct. El s-a născut din ceva profund omenesc - frica de inutilitate în faţa vieţii, care l-a cuprins pe Marcel într-o noapte, după vreo patru litri de bere la pet. Şi-a pus în minte că trebuie să conducă şi el pe cineva, pe oricine, oricât de mic, înainte să moară, aşa că dacă acel cineva nu exista, avea el să îl creeze. Se simţea cum s-o fi simţit probabil şi Dumnezeu înainte de prima zi. 

La început a fost cuvântul: „Taci fă!”, apoi a aprins lumina în dormitor, a tras plapuma de pe Matilda şi fără voia ei, a început să-l creeze pe Cornel. Sigur, beat fiind, Marcel se chinuia să-l creeze pe Cornel în altă gaură, dar cumva, în cele două minute de geneză, Matilda s-a zvârcolit suficient de mult încât Cornel să capete fiinţă. Odată venit pe lume, copilul a reuşit să mai repare lucrurile între cei doi. Doar Matilda avea să îl conducă pe Cornel, căci Marcel îşi găsise în sfârşit un grup destul de consistent de proşti pe care să-i conducă. De fapt ei îl găsiseră pe el şi nu invers. Ei îi încredinţaseră lui rolul de a le conduce vieţile pe care aceştia nu erau capabili să şi le conducă. 

Marcel devenise primarul oraşului Băştineşti şi răspundea acum de vieţile a 38,596 de oameni, conform ultimului recensământ. Nu toţi îl votaseră pe Marcel, doar cei ce ştiau, instinctiv, că nu sunt capabili să-şi conducă propriile vieţi, adică puţin peste jumate din cetăţenii cu drept de vot. În Băştineşti mai trăiau aproape 100 de oameni în stare să-şi conducă propriile vieţi, restul plecaseră, iar cei care au rămas nu aveau nevoie de călăuzire şi se puteau adapta mereu condiţiilor create de proşti pentru alţii mai proşti ca ei. Restul... restul erau cei condamnaţi la supunere, care s-au luptat cu instinctul toată viaţa, refuzând să-şi accepte condiţia. Aceştia erau cei ce blocau mereu străzile în micul oraş de provincie, ori de câte ori Marcel îşi exercita rolul pe care nici măcar nu şi-l asumase, ci pe care îl primise. Deşi habar nu avea să conducă şi tot ce făcea era un dezastru, Marcel nu era un impostor, devreme ce fusese ales să facă asta, ci mai degrabă un profitor pentru că acceptase. Se uita pe după perdea la cei din stradă şi se vedea pe el, copil, plângând de fiecare dată când nu-i convenea ceva ce el nu era capabil să rezolvă.

[...]

Acum, dacă nu vă vine să vă tăiaţi venele după ce-aţi citit această scurtă capodoperă (la care am muncit mai bine de o săptămână, partea filozofică fiind scrisă în stare de semi-ebrietate după ce-am consumat, după spusele altora cantităţi considerabile de alcool şi carne de cal, graţie ospitalităţii Madinei), pentru că vă identificaţi cu vreunul din personajele din text, puteţi să vă apucaţi să faceţi acest chec cu banane. Dacă aţi rulat repede peste text ca să ajungeţi la reţetă, sper să vi se lase checul mai repede decât o puţă de bătrână, deşi nu ar trebui să se întâmple asta, decât dacă nu ştiţi voi s-o folosiţi cum trebuie. Reţeta, nu puţa de bătrân. Acestea fiind spuse...

Luaţi două forme de chec lungi cam cât două penisuri modeste, ungeţi-le bine cu unt topit prin toate părţile şi găurile apoi lăsaţi-le afară sau în frigider un minut să se întărească untul. Tapetaţi cu făină eliminând excesul. Cum? Trântiţi forma ca şi cum aţi vrea să daţi cu ea în capul celui cu care vă împărţiţi viaţa mizerabilă. Tăiaţi felii sau cuburi de 1-2cm aproximativ 500 grame de banane mai mult necoapte decât coapte. Prăjiţi bananele în puţin unt la foc mic spre mediu, întorcându-le cu grijă pe toate părţile, până când arată ca nişte cartofi prăjiţi prea prăjiţi. Presăraţi apoi 75 grame zahăr muscovado sau melasat sau orice alt zahăr brun închis aveţi la dispoziţie şi flambaţi totul cu un strop de rom sau votcă ... sau spirt medicinal sau benzină sau nu le flambaţi deloc dacă nu sunteţi în stare, dar asiguraţi-vă că zahărul s-a topit şi bananele sunt bine îmbrăcate în sosul rezultat. Luaţi-le de pe foc şi lăsaţi-le undeva să se răcească bine (adică sub 30°C). De ce? Pentru că în chec aveţi şi bucăţi de ciocolată şi nu vrem să se topească înainte să ajungă la cuptor. Câtă ciocolată? Cam 300 de grame, neagră, cât mai neagră, măcar peste 70% de neagră. Într-un bol cerneţi şi amestecaţi 335 grame făină 480 (slabă) cu 5 grame praf de copt. Înmuiaţi bine 300 grame de unt şi frecaţi-l  cu 65 grame de gălbenuş, 65 grame de miere, 215 grame zahăr pudră şi 3 grame sare timp de 1-2 minute. O să pară tare... ştiu. Tocmai de-aia trebuie să faceţi o bezea moale din 235 grame albuş şi 150 grame zahăr pe care să o încorporaţi în compoziţie. Acum e momentul să adăugaţi bananele răcite şi ciocolata tocată în bucăţi mai mici sau mai mari. Împărţiţi compoziţia în cele două tăvi, în mod egal sau după cum sunteţi în stare. Faceţi o crestătură pe mijloc şi picuraţi puţin unt în ea. Nu uitaţi să preîncălziţi cuptorul la aproximativ 180-190°C sau foc mediu spre mare iar după ce aţi băgat checurile la cuptor să reduceţi temperatura la 150-160°C sau mic spre mediu şi să coaceţi checul minim 45’ sau până sunt gata. O să fie destul de închis la culoare când e gata aşa că să nu vă mănânce în anus să-l scoateţi prea devreme. Dacă vreţi să-l stropiţi cu nişte rom după ce l-aţi scos de la cuptor cinste vouă, dacă nu, e bun şi aşa.