Poveşti EB.. cu reţetă (Ep.2) - Cimitirul de vişine - De nicăieri spre niciunde

Să zicem că într-o zi, într-un copac de pe marginea unei străzi prăfuite, la umbra unui bloc bătrân dintr-un cartier mizer al Bucureştiului, o vişină capată conştiinţă. Ea stă undeva mai în inima copacului, ferită de soarele puternic de amiază, aşa că în timp ce semenii ei trec prin tot soiul de experienţe, ea aşteaptă atârnând, mică şi încă verde, să afle „De ce?”. „De ce” e singura, cu adevărat mare, întrebare pe care orice fiinţă cu gândire vrea să o afle.

- De ce dracului atârn eu aici, mică şi verde, prinsă de buturuga asta zbârcită şi inertă?

Nimeni nu-i răspunde, cu toate că e plin copacul de vişine, toate mari şi coapte, unele stricate, unele lovite, câteva perfecte, dar toate tăcute. Se prea poate ca printre ele să mai existe şi alte vişine cu conştiinţă, sunt atât de multe că e practic imposibil să fie altfel… şi mai mult ca sigur şi ele şi-au pus cândva întrebarea pe care mica noastră vişină şi-o pune acum, însă ele sunt prea ocupate să fie. Da, pur şi simplu să fie. Se pare că Descartes n-a înţeles nimic din adevărul vieţii, pentru că în realitate abia după ce nu mai gândeşti începi să exişti cu adevărat. Conştiinţa e utilă doar cât să te facă să-ţi accepţi condiţia, după care nu face decât se te încurce, dacă cumva te încăpăţânezi să o păstrezi aşa cum făcea mica noastră vişină.

Se uita neputincioasă cum celelalte vişine îşi văd de viaţă şi ajung undeva, în timp ce ea stă prinsă în coada aia, aşteptând Dumnezeu ştie ce. Visa ca într-o zi, un cioc de pasăre să o ducă şi pe ea departe de copacul ăla stupid de care s-a trezit pur şi simplu atârnând fără ca nimeni s-o întrebe dacă vroia asta. Vroia să ajungă într-un coş de paie sau măcar într-un buzunar de pantalon, atinsă de o mână de om. Dar cel mai mult îşi dorea să se desprindă pur şi simplu de coada aia nenorocită şi să cadă înspre libertate aşa cum făceau cele mai multe vişine, doar că desişul frunzelor nu o lăsau pe micuţa noastră prietenă să vadă ce e acolo jos.

Cimitirul de vişine, nu era nimic altceva decât o pată lipicioasă pe asfaltul încins de iulie. Doar câteva vişine norocoase aterizau pe pământ şi în cel mai fericit caz apucau să încolţească, doar că umbra bătrânului copac din care căzuseră nu le lăsa să-i ia locul. Mai la vale, sub un alt copac umbros stătea cimitirul de vişine catolic – câteva pete de găinaţ alb-verzui de la păsările ce-şi aveau cuibul acolo. În blocul de lângă vişin la etajul 3, apartamentul 48, Liviu, o namilă de om, tocmai trăgea apa peste diareea explozivă provocată de cele două kilograme de vişine pe care le mâncase nespălate, cu tot cu sâmburi, în ultima oră.

Era noiembrie şi mica noastră vişină încă atârna de copacul ăla blestemat, doar că acum nu mai era verde ci maro şi stafidită. Nu îi reuşise nimic. Nu s-a copt, n-a căzut, n-a ajuns nici măcar căcat de pasăre ori om şi cu toate că acum frunzele căzuseră şi putea să vadă asfaltul de sub copac, cimitirul de vişine dispăruse, spălat de ploi de toamnă şi mături împinse cu silă de un alt soi de vişine care primeau spor de ruşine şi care îşi acceptaseră condiţia, trecând prin viaţă împinse de peristaltismul din maţele universului.

A murit atârnând, neagră şi îngheţată de gerul din Ianuarie fără să afle de ce…

[…]

Dacă v-aţi trezit pe cap cu nişte vişine cărora nu le găsiţi rostul mai bine faceţi nişte muffins. Scoateţi măruntaiele de la vreo 500 grame de vişine, apoi aruncaţi 300 de grame din ele într-o cratiţă cu 15 grame de amidon, vreo 30 grame de zahăr şi vreo 20 grame de amaretto. Ţineţi-le pe foc mediu amestecând din când în când până se dizolvă zahărul şi amidonul face din zeama lăsată de vişine un sos lucios. Ce faceţi cu celelalte? Aveţi răbdare.

Într-o cană de măsurat amestecaţi 130 grame de ou cu 170 grame de lapte bătut, 120 grame de unt topit şi răcit, nişte esenţe, ceva coji de citrice şi cel puţin 3 grame de sare fină. Separat într-un castron măricel, cerneţi de câteva ori 250 grame de făină cu 200 grame zahăr pudră, 10 grame praf de copt şi 4 grame bicarbonat de sodiu. Împreunaţi udele cu uscatele şi daţi în ele cu un tel cât să lege unele de altele. Pregătiţi 10 forme înalte cu hârtii de muffins în ele. Turnaţi 45 grame de compoziţie în fiecare formă, apoi o lingură din ciulamaua de vişine, iar 45 grame de compoziţie şi pe deasupra mai puneţi câte-o vişină din loc în loc. Dacă vreţi să vă plesnească frumos la cuptor turnaţi o picătură de unt topit în centrul fiecărui muffin, apoi faceţi din ea o cruce cu ajutorul unei scobitori.  Băgaţile în cuptorul preîncălzit la 235°C, fără ventilaţie dacă e electric şi de preferat cu mai multă căldură de jos, aşezate undeva la mijloc şi lăsaţi-le să se umfle bine la temperatura aia. Durează cam 10-15 minute în funcţie de cuptor. Odată umflate puteţi reduce temperatura la 190°C şi le mai ţineţi încă vreo 10-15 minute tot în funcţie de cuptor.

Citeste tot...

When In Moldova (Ep.3) - D-Day

Episodul 1 - In the deathcar

Episodul 2 - Welcome to the Hotel Chişinău

E 5 dimineaţa în Chişinău. Soarele se pregăteşte să răsară şi arşiţa pe care o creasem artificial în cameră se mai risipise. Am adormit pe la unu noaptea uitându-mă la un film cu Milla Jovovich pe un post rusesc, dar m-am trezit pe un altul ce rula o reclamă pusă pe repeat. Cred că o auzisem toată noaptea, altfel nu-mi explic visele fabricate de creierul meu în care Milla mă tot îndemna să-i „descopăr potecile neumblate”, iar eu mă conformam.

Din grupul cu care plecasem de la Bucureşti, pe lângă faptul că eram singura persoană cu genitalele plasate la exterior, eram şi singurul cofetar, deci singurul cu ceas biologic. Rujatele, funcţionau după alte coordonate, venind din domenii în care problemele începeau să apară mai târziu în zi, aşa că nu m-am mirat când au zis să luam micul dejun la 9:30. Eram treaz de două ore aşa că la 7:05 deja sorbeam dintr-un ceai negru în restaurantul de la parterul hotelului. Alături comandasem egged bread-ul din meniu aka frigănele. Nu mă aşteptam la garnitura de salată verde şi roşii, aşa că le-am împins într-un colţ şi peste pâinea înouată mi-am turnat câteva din pliculeţele de zahăr pentru ceai. Eram singur în tot restaurantul şi cei trei ospătari, exagerat de amabili cu un antisocial necioplit ca mine, roiau în jurul mesei asigurându-se că totul e în regulă. Totuşi în spatele acestei măşti profesionale pe care o purtau, puteai vedea cu uşurinţă cum se strică de râs uitându-se la un ţărănoi cum îşi toarnă zahăr peste egg bread-ul lor de cinci stele, care era chiar bun de altfel, crocant la exterior, potrivit de moale în interior şi cu un gust discret de beurre noisette, exact cum le făcea mamaie. Mi-am mai turnat nişte ceai şi-am început să citesc dintr-un Salinger pe care-l târam după mine. Câteva zeci de pagini mai târziu au coborât şi fetele. Adevărul e că nu mă chemase nimeni acolo să mă îndop cu mâncarea şi vinul lor bun. Aveam treabă, aşa că la 10, Elena, una din minionii Natei şi ai Vioricăi ne-a luat de la hotel cu un taxi care făcea maşina lui Sergiu să pară limuzină prin comparaţie.

[…]

Mă aflu la intersecţia dintre două străzi, într-o zonă frumoasă din centru Chişinăului, lângă două butoaie colorate. Aici e epicentrul Festivalului „Mai Dulce”. De-alungul celor două străzi stau aşezate pe-o parte şi pe alta standuri cu dulciuri de tot felul, fructe proaspete şi conservate, miere, nuci şi migdale, haine şi multe alte obiecte de artizanat. Nimic de acolo nu pare să vină de pe vreo linie mecanizată ori din îndepărtata Chină. Totul de mână, totul local. Într-un capăt de stradă stă montată o scenă unde se întâmplă diverse lucruri. De fapt, peste tot se întâmplă ceva. Oameni de toate vârstele şi copii în special se plimbă veseli, gustă din dulciuri şi iau parte la tot felul de ateliere şi concursuri.

Asta e cam tot ce-am apucat să văd, căci sunt imediat luat din acea agitaţie şi tras într-un colţ. Aici îi întâlnesc pe ceilalţi membri ai juriului. Suntem şase în total şi împreună avem sarcina de a găsi trei câştigători pentru concursul de amatori „Cireaşa de pe tort”. Într-un timp foarte scurt fiecare dintre noi are de gustat în jur de 15 prăjituri ca mai apoi să hotărâm câştigătorii pentru cel mai bun desert tradiţional, cel mai bun desert internaţional şi visul oricărui cofetar: cel mai bun desert raw-vegan.

Mă bucură nespus lipsa de interes a participanţilor faţă de dulciurile raw-vegane, care dincoace de Prut pare că s-a răspândit precum o ciumă, infectând un domeniu al cărui singur scop este să producă plăcere. Fiind foarte puţini concurenţi la această categorie, nu ne e deloc greu să alegem câştigătorul şi motivul pentru care o facem ţine mai mult de prezentare, decât de gust sau textură. Budincă de chia cu topping de căpşuni proaspete, totul într-un păhărel cu picior. Cel mai mult mi-a plăcut paharul şi standul. Singurul gust pe care l-am putut identifica a fost cel al căpşunilor care pluteau pe o secreţie albă, insipidă cu textură de salată de icre tăiate. Am fost în schimb dezamăgit de abundenţa deserturilor americane prezentate de concurenţi pentru categoria „cel mai bun desert internaţional”: cookies, cupcakes, cakepops şi cheesecake, toate extrem de dulci şi hipercolorate. Aici am căzut cu toţii de acord asupra unui cheesecake cu lămâie care a ieşit în evidenţă, dar mi-ar fi plăcut să văd mai multe deserturi din Franţa, Italia, Austria, Ungaria sau Turcia; poate anul viitor. 

Cel mai greu ne-a fost să alegem un câştigător pentru desertul tradiţional moldovenesc. Aici am descoperit Baba albă, Baba neagră şi Smântânelul, care deşi bune, n-au reuşit să se ridice la nivelul unui Medovik absolut delicios. Da, ştiu, Medovikul e la fel de tradiţional pentru ei cum e Doboşul pentru noi, dar mă aflu totuşi în Moldova, gulerul României, ţara în a cărei ceafă suflă Rusia de atâta timp, astfel încât merită să-şi însuşească acest tort drept unul de-al lor. Felicitări celor două fete, atât pentru tort cât şi pentru restul standului pe care l-am remarcat încă de la început.

Atunci când mănânci mult zahăr, sângele se transformă dintr-un lichid ce curge uşor într-un bulion, aşadar ce mi s-a întâmplat în următoarea oră nu-mi mai aduc prea bine aminte ştiu doar că îmi terminasem treaba pentru care am fost adus acolo, dar ziua de-abia începuse şi mai aveam multe de văzut.

Citeste tot...

When in Moldova (Ep.2) - Welcome to the hotel Chişinău

Episodul 1: In  the deathcar

Am intrat în Chişinău prin partea de est a oraşului şi cu toate că hotelul la care urma să ne cazăm era la maxim zece minute de mers cu maşina, pe o rută destul de dreaptă, Sergiu, care între timp se transformase în Serghei, a cotit-o spre nord. Au urmat apoi o serie de opriri făcute de acesta pentru a colecta bani de la nişte doamne care-l aşteptau pe marginea străzii. După bucla făcută, am intrat pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, una din străzile principale ale Chişinăului pe ale cărei laturi se află mai toate clădirile importante din capitală: guvern, parlament, primărie, câteva ministere şi poşta. Arhitectura clădirilor e interesantă, vegetaţia e abundentă, femeile superbe şi asfaltul e ca în palmă… ca în palma unei babe care-a muncit toată viaţa la colectiv. Bulevardul se termină în Piaţa Naţiunilor Unite unde se găseşte şi Hotelul Chişinău, genul acela  de clădire bine plasată, cu istorie şi detalii arhitecturale subtile, neglijată însă de cei în a cărei grijă se află. Serghei ne spune că hotelul e folosit acum pe post de clădire de birouri, dar din câte am văzut există şi camere de închiriat. Sloganul lor: „La noi te simţi ca la bunica acasă, nu e foarte modern, însă e curat, cald şi comod” este, cred eu, unul din motivele pentru care o să se aleagă praful de această clădire frumoasă. De când l-am citit mi-a apărut o babă în cap de care nu mai pot să scap şi care-mi spune: „Sunt bătrână maică, nu-s prea frumoasă, dar sunt (încă) caldă, umedă şi proaspăt epilată”… Mulţumesc, Hotel Chişinău!

Din fericire noi nu am stat „la bunica” ci la câteva sute de metri mai la vale, pe Dimitrie Cantemir 12, la Berd’s Design Hotel.  Mic, luxox, minimalist. Modern, dar cu motive tradiţionale moldoveneşti prezente la tot pasul, inserate discret şi integrate perfect în designul general al hotelului. Din câte am înţeles, covoarele cu motive naţionale, ce se găsesc în unele camere, au fost ţesute manual în Tibet, care dacă nu o fi vreun sat din Moldova, pe care nu reuşesc să-l găsesc pe hartă, nu e ceva ce pot aprecia. În rest nu am putut găsi vreun cusur întregului concept pe care Berd’s încearcă să-l prezinte, iar calitatea serviciilor face ca hotelul să merite toate colţurile din cele cinci stele pe care le are.

După ce-am primit cartelele, ne-am văzut fiecare de camera noastră. Aveam o oră la dispoziţie să ne reîmprospătăm după lungul drum. Fiind puţin răcit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să reglez temperatura cât mai sus posibil. Apoi am deschis TV-ul. Am butonat de la un cap la altul şi am găsit un singur post în limba română… nimic ştiinţific, nimic culinar, nimic pornografic. L-am închis şi m-am băgat în duş, căci mirosul din duba lui Serghei încă se ţinea după mine. Baia era impecabilă, la fel şi restul camerei. Nu lipsea nimic. De fapt lipsea, ori nu am ştiut eu unde să caut. În lista de preţuri a minibarului, pe ultima poziţie, şedea scris: „prezervative… 100 lei”. Nu aveam nevoie, dar eram curios să văd unde le ţin, ce marcă sunt şi câte. Poate sună stupid, dar prima oară m-am uitat în frigider, doar erau trecute pe lista de la minibar, apoi în dulapul de deasupra, apoi în sertarele de lângă, apoi în sertarele de la noptiere, sertarul de la masa televizorului, pe birou, în baie… nu erau nicăieri. M-am gândit că poate trebuie să suni la roomservice după ele sau că au uitat să refacă stocul. Bine că aveau alune căci începuse să mi se facă foame.

În lobby ne aştepta Viorica Nagacevschi, cea care avea să ne ţină companie în următoarele zile şi una din emisferele din spatele Festivalului Mai Dulce. Ea a avut grijă ca în prima seară să ne ducă într-unul din cele mai bune restaurante din Chişinău. Petru Chicu, bucătar şef şi totodată proprietar la Kiku Steak& Wine s-a gândit ca în locul unui meniu printat să ne pună pe masă tot meniul. Bruschete, salată, somon, porc, prepeliţă şi vită iar la final câteva deserturi. La insistenţa fetelor, la masă ni s-a alăturat Mimi, un Cabernet Sauvignon tânăr, care n-a văzut prea multă coajă, un roze frumos, sec, răcit exact cât trebuie. Vinul a fost bun, nu s-a potrivit cu tot ce era pe masă, dar a făcut pereche bună cu rujul de pe buzele fetelor şi nu aveam de gând să stric asta. Totuşi, involuntar, mecanismul de apărare împotriva feminizării excesive a mediului în care mă aflu, m-a transformat în ochii fetelor ce mă însoţeau din băiatul tăcut în nenorocitul care-şi permite să facă o femeie psihopată de la prima întâlnire. Lucrurile o luau la vale, dar între timp a sosit şi Nata sau Natalia Albot, după numele ei oficial – cealaltă emisferă din spatele Festivalului Mai Dulce şi nu numai, după cum aveam să aflu. De Nata m-am îndrăgostit instantaneu, dar aici nu era vorba de o iubire fizică ori platonică, cu toate că femeia e extraordinară, ci de una culinară. Pur şi simplu ma fascinat felul în care interacţiona cu mâncarea şi hedonismul sincer pe care-l manifesta în relaţie cu aceasta, total diferit de lăcomia patologică pe care o vezi la majoritatea celor care se declară iubitori de mâncare. Ne-am întors la hotel unde aveam să aflu în curând că 30 °C sunt prea multe chiar şi pentru un om răcit.

Citeste tot...