duminică, 20 noiembrie 2016

Legendele Olimpulei





Cât timp ignoranţa şi neputinţa or să existe pe pământ, or să existe şi zei în cer sau după cum vom vedea chiar deasupra unui castron cu ciocolată. Şi e bine să fie aşa, pentru că ignoranţa şi neputinţa, pe care o s-o denumim în continuare prostie, pare să fie constantă în cantitate şi calitate, ea modificându-şi doar forma în timp. Şi când ai atâţia oameni proşti la un loc e bine ca ei să aibă impresia că e cineva acolo care-i ajută, îi priveşte, îi judecă, îi răsplăteşte ori pedepseşte, altfel noi ca rasă am înceta să mai existăm. Impresia asta pe care unii din noi o creăm pentru a îi controla pe alţii sau care vine din sine nu-i altceva decât o mică parte din instinctul de supravieţuire pe care şi noi ca oricare alt organism îl posedăm. Deci într-un fel nu putem fi făcuţi direct responsabili de existenţa zeilor, pentru că instinctul de supravieţuire nu este strict legat de individ ci are de-a face cu voinţa lui Schopenhauer sau chestia-n chestie a lui Kant, aşa că orice teorie a conspiraţie privind o manipulare voită a omului de către om nu-şi mai are rostul dacă privim problema din perspectivele celor doi.

Au trecut deja mii de ani de când am început să inventăm zei şi deşi aparent ne-am potolit, mulţumiţi fiind de cei pe care i-am fabricat acu’ vreo două milenii, în realitate ne-am intensificat activitatea, doar că în loc să acţionăm mistic şi pe scară largă, ne limităm la arii geografice restrânse, uneori chiar şi de mărimea unui cvartal, renunţând totodată la fiinţele măreţe poziţionate undeva în moţ de munte, în cer, în pământ, în locuri unde în general noi oamenii nu prea reuşeam să ajungem, în favoarea semenilor noştri. Daaa… nu mai fac frate ăştia zei cum îi făceau odată, fiinţe supranaturale, omnipotente, cu calităţi umane duse la superlativ. Cred că vârful teogoniei a fost atins cu zeii din Olimp şi cei din Egipt. De-atunci încoace lucrurile au cam luat-o la vale. Gândiţi-vă la Dumnezeu şi faceţi o paralelă între el şi Zeus. Zeus a muncit ceva ca să ajungă zeul zeilor, dar chiar şi aşa tot trebuia să dea socoteală din când în când şi celorlalţi zei, îl durea în cel mai sincer mod în cur de oameni şi când avea chef le dădea la buci femeilor, deghizat în diverse animale. Era cool moşu’. Lui Dumnezeu i-au parvenit toată puterea şi măreţia din nimic. A creat tot după bunul său plac fără să dea socoteală nimănui, a transmis nişte reguli unui bărbos în vârf de munte, a dat la buci (şi nici măcar în persoană) unei singure fecioare, l-a trimis pe fi-su la schingiuială, a lăsat impresia că ne iubeşte, în ciuda tuturor nenorocirilor şi de atunci i-a cam lăsat pe oameni să-şi facă de cap în numele lui, lucru pe care aceştia încă-l mai fac şi azi. Da… după atâtea veacuri şi evoluţie intelectuală, noi oamenii încă mai credem într-un zeu inventat acum câteva mii de ani. Totuşi Dumnezeu nu mai e ce-a fost odată. Pentru mulţi dintre noi, chiar şi pentru cei mai credincioşi, Dumnezeu a devenit un fel de Babacu’. Recunoaştem că el ne-a făcut şi că ne-a ajutat cumva să ajungem ceea ce suntem azi, dar nu mai avem acelaşi respect, aceeaşi frică pe care o aveam în trecut. Îl desconsiderăm, îl vedem ca pe o povară şi ne întoarcem către el cât de rar putem, eventual doar atunci când avem nevoie de ceva. Cam asta e relaţia personală pe care noi toţi, credincioşi sau ne, atei ori agnostici, ignoranţi sau intelectuali o avem cu Dumnezeu în zilele noastre. Restul sunt aparenţe.

Trăim rapid şi local într-o lume globalizată şi interconectată. Manipularea în masă a devenit un coşmar logistic pentru rasa umană. Suntem în pragul autodistrugerii, dar voinţa lui Arthur’ lucrează şi nu ne lasă să pierim. Transferul de putere aparentă de la câteva grupuri restrânse către masă e inevitabil. Îl vedem azi mai mult ca niciodată în orice aspect al vieţii. Suntem stăpânii propriilor vieţi şi cum mulţi dintre noi nu suntem capabili să luam decizii pentru noi înşine ori să fim răspunzători pentru faptele noastre, ne agăţăm de cei de lângă noi şi le dăm lor această forţă proaspăt căpătată. Zeii nu mai stau în cer, departe de oameni. Azi zeii sunt oameni şi ei mişună printre noi, trăgându-şi puterea din aceeaşi ignoranţă şi neputinţă care au dat naştere zeilor ăi mari. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu atotştiutorul să ne vegheze. Îl avem pe fratele ăl mare, avem sateliţi, gadgeturi şi servicii secrete. Nu mai avem frică de Dumnezeu ci de sistem. Avem judecători, parlament, politicieni. Legile sunt noile porunci şi iadul are gratii. Când avem nevoie de ajutor nu ne mai uităm la cer, nu ne mai rugăm, completăm cereri, facem acte şi contracte, batem drumuri şi pe la uşi, iar pe Dumnezeu îl mai amintim doar într-un scurt „Hristosu’ mă-tii” atunci când nu mai putem de draci. Nici dracu’ nu mai e ce-a fost odată şi nici raiul nu ne mai surâde. Mai bine o casă şi-o maşină şi chestii.. multe chestii, la reducere, dacă se poate. Dumnezeu ăl mare aşa cum îl ştim noi o să dispară şi peste câteva secole Bibila va sta pe un raft lângă Legendele Olimpului, iar între timp noi vom continua să producem zei din oameni, căci atât ne duce capul. Dive, divi, staruri, superstaruri, multimilionari, papi, preafericiţi, politicieni, Trump sunt produsul ignoranţei şi neputinţei noastre individuale, dar şi expresia voinţei lui Arthur, aşa că suntem doar pe jumătate vinovaţi.


Dar de ce scriu eu despre zei pe un blog culinar? Păi în primul rând acesta nu-i un blog culinar şi astea fiind spuse pot să mă consider auto-exclus de la conferinţa bianuală a bloggerilor culinari. În al doilea rând pentru că lucrez într-un domeniu în care densitatea zeilor e una foarte mare. Să de-a dracu’! Aproape că sunt mai mulţi zei decât muritori. Nu zic, sunt câţiva, pe care şi eu în ignoranţa şi neputinţa mea i-aş cataloga drept zei culinari, dar îi poţi număra pe degete. Apoi câteva mii de chefi şi pastrychefi extrem de talentaţi care pot trece drept semi-zei. Tocmai deaunăzi ce-am cunoscut unul pe care, forţând nota, l-aş încadra la a doua categorie. Nu o spun cu răutate, dar convins de profesionalismul pe care l-am remarcat în cele câteva ore petrecute în vecinătatea lui, sunt sigur că o astfel de catalogare nu l-ar flata în nici un fel. Chiar şi aşa, distanţa între el şi toţi ceilalţi muritori aflaţi în acea cameră, printre care mă includ şi pe mine, e ca de la cer la pământ, obligându-mă astfel să recurg la acest epitet. Apropo de pământ şi picioarele care ar trebui să stea ferm înfipte în el, eu mă străduiesc cât se poate de mult s-o fac. E tentant să te crezi ceva mai mult decât eşti, când ai oameni în jurul tău care te privesc cu admiraţie, doar că de cele mai multe ori în spatele acelei admiraţii stau doar ignoranţa şi neputinţa lor. Aşa că voi, ignoranţilor şi neputincioşilor, încetaţă cu preaslăvirile şi încurajările acolo unde nu-i cazul. Dacă cineva cunoscut, rudă ori prieten, vă aduce un platou cu prăjituri gri, care arată mai mult a vomă de pisică decât a ceva dulce, nu-i mai încurajaţi frate… Spuneţi-le dracului că au făcut un căcat. Ştiu că e greu, că vă e milă să-i băgaţi în depresie sau ruşine să le spuneţi în faţă un adevăr evident, pe care şi ei îl ştiu, dar pe termen lung faceţi o favoare tuturor. Sunt prea mulţi… prea mulţi hecatonhiri, într-un domeniu în care noi muritorii tragem cât pentru zece oameni la un loc pentru că nimeni nu mai vrea să fie ca noi şi toţi vor să fie ca ce-şi imaginează ei că sunt. Mă cac pe voi de proşti! Aproape că aş profita de ignoranţa şi neputinţa voastră ca să mă cocoţ şi eu undeva sus, să mă autoproclam Zeul Căcatului, doar ca să mă pot căca pe cât mai mulţi dintre voi şi poate aşa, cumva, de la mirosul de căcat să vă treziţi la realitate.