Să zicem că într-o zi, într-un copac de pe marginea unei
străzi prăfuite, la umbra unui bloc bătrân dintr-un cartier mizer al
Bucureştiului, o vişină capată conştiinţă. Ea stă undeva mai în inima
copacului, ferită de soarele puternic de amiază, aşa că în timp ce semenii ei trec prin
tot soiul de experienţe, ea aşteaptă atârnând, mică şi încă verde, să afle „De
ce?”. „De ce” e singura, cu adevărat mare, întrebare pe care orice fiinţă cu
gândire vrea să o afle.
- De ce dracului atârn eu aici, mică şi verde, prinsă de
buturuga asta zbârcită şi inertă?
Nimeni nu-i răspunde, cu toate că e plin copacul de vişine,
toate mari şi coapte, unele stricate, unele lovite, câteva perfecte, dar toate
tăcute. Se prea poate ca printre ele să mai existe şi alte vişine cu
conştiinţă, sunt atât de multe că e practic imposibil să fie altfel… şi mai
mult ca sigur şi ele şi-au pus cândva întrebarea pe care mica noastră vişină şi-o
pune acum, însă ele sunt prea ocupate să fie. Da, pur şi simplu să fie. Se pare
că Descartes n-a înţeles nimic din adevărul vieţii, pentru că în realitate abia
după ce nu mai gândeşti începi să exişti cu adevărat. Conştiinţa e utilă doar
cât să te facă să-ţi accepţi condiţia, după care nu face decât se te încurce,
dacă cumva te încăpăţânezi să o păstrezi aşa cum făcea mica noastră vişină.
Se uita neputincioasă cum celelalte vişine îşi văd de viaţă
şi ajung undeva, în timp ce ea stă prinsă în coada aia, aşteptând Dumnezeu ştie
ce. Visa ca într-o zi, un cioc de pasăre să o ducă şi pe ea departe de copacul ăla
stupid de care s-a trezit pur şi simplu atârnând fără ca nimeni s-o întrebe
dacă vroia asta. Vroia să ajungă într-un coş de paie sau măcar într-un buzunar
de pantalon, atinsă de o mână de om. Dar cel mai mult îşi dorea să se desprindă
pur şi simplu de coada aia nenorocită şi să cadă înspre libertate aşa cum
făceau cele mai multe vişine, doar că desişul frunzelor nu o lăsau pe micuţa
noastră prietenă să vadă ce e acolo jos.
Cimitirul de vişine, nu era nimic altceva decât o pată
lipicioasă pe asfaltul încins de iulie. Doar câteva vişine norocoase aterizau
pe pământ şi în cel mai fericit caz apucau să încolţească, doar că umbra
bătrânului copac din care căzuseră nu le lăsa să-i ia locul. Mai la vale, sub
un alt copac umbros stătea cimitirul de vişine catolic – câteva pete de găinaţ
alb-verzui de la păsările ce-şi aveau cuibul acolo. În blocul de lângă vişin la
etajul 3, apartamentul 48, Liviu, o namilă de om, tocmai trăgea apa peste
diareea explozivă provocată de cele două kilograme de vişine pe care le mâncase
nespălate, cu tot cu sâmburi, în ultima oră.
Era noiembrie şi mica noastră vişină încă atârna de copacul ăla
blestemat, doar că acum nu mai era verde ci maro şi stafidită. Nu îi reuşise
nimic. Nu s-a copt, n-a căzut, n-a ajuns nici măcar căcat de pasăre ori om şi
cu toate că acum frunzele căzuseră şi putea să vadă asfaltul de sub copac,
cimitirul de vişine dispăruse, spălat de ploi de toamnă şi mături împinse cu
silă de un alt soi de vişine care primeau spor de ruşine şi care îşi
acceptaseră condiţia, trecând prin viaţă împinse de peristaltismul din maţele
universului.
A murit atârnând, neagră şi îngheţată de gerul din Ianuarie
fără să afle de ce…
[…]
Dacă v-aţi trezit pe cap cu nişte vişine cărora nu le găsiţi
rostul mai bine faceţi nişte muffins. Scoateţi măruntaiele de la vreo 500 grame
de vişine, apoi aruncaţi 300 de grame din ele într-o cratiţă cu 15 grame de
amidon, vreo 30 grame de zahăr şi vreo 20 grame de amaretto. Ţineţi-le pe foc
mediu amestecând din când în când până se dizolvă zahărul şi amidonul face din
zeama lăsată de vişine un sos lucios. Ce faceţi cu celelalte? Aveţi răbdare.
Într-o cană de măsurat amestecaţi 130 grame de ou cu 170
grame de lapte bătut, 120 grame de unt topit şi răcit, nişte esenţe, ceva coji
de citrice şi cel puţin 3 grame de sare fină. Separat într-un castron măricel,
cerneţi de câteva ori 250 grame de făină cu 200 grame zahăr pudră, 10 grame
praf de copt şi 4 grame bicarbonat de sodiu. Împreunaţi udele cu uscatele şi
daţi în ele cu un tel cât să lege unele de altele. Pregătiţi 10 forme înalte cu
hârtii de muffins în ele. Turnaţi 45 grame de compoziţie în fiecare formă, apoi
o lingură din ciulamaua de vişine, iar 45 grame de compoziţie şi pe deasupra
mai puneţi câte-o vişină din loc în loc. Dacă vreţi să vă plesnească frumos la
cuptor turnaţi o picătură de unt topit în centrul fiecărui muffin, apoi faceţi
din ea o cruce cu ajutorul unei scobitori. Băgaţile în cuptorul preîncălzit la 235°C,
fără ventilaţie dacă e electric şi de preferat cu mai multă căldură de jos,
aşezate undeva la mijloc şi lăsaţi-le să se umfle bine la temperatura aia.
Durează cam 10-15 minute în funcţie de cuptor. Odată umflate puteţi reduce
temperatura la 190°C şi le mai ţineţi încă vreo 10-15 minute tot în funcţie de
cuptor.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu