marți, 31 mai 2016

When in Moldova (ep.1) - In the deathcar


„Săptămâna trecută am fost la FESTIVALUL „MAI DULCE” din Chişinău. În următoarele zile  voi posta câteva articole despre experienţa trăită, oamenii interesanţi pe care i-am cunoscut şi locurile pe care le-am vizitat, toate adunate într-un text publicitar aşa cum numai eu ştiu să scriu. Dacă o să vă placă şi mai vreţi, daţi share, daţi like şi dacă nu, daţi-vă dracu’ de aici!”
                                                                                                                                                                                                                                                                            M.B.


Pe un colţ al Grădinii Icoanei  mă aşteptă un Volkswagen Transporter, albastru, aproape la fel de vechi ca mine. „Vezi că nu mai suntem acolo, suntem chiar la intersecţia dintre Xenopol şi Grigorescu. E o dubă albastră pe avarii.” Grăbesc pasul şi mă uit în zare. Văd duba, văd albastrul şters, însă nici un bec licărind a aşteptare. Deşi sunt încă la capătul opus al străzii, mă prind că aia e maşina după lumina roşie emisă de grupul cu care aveam să-mi petrec următoarele trei zile. Cu toate că, şi fără să vreau, stau mai tot timpul numai printre femei, singura dată când am mai avut atât de mult ruj roşu în preajmă a fost când am nimerit greşit pe raionul de cosmetice din Cora. După ce sunt întâmpinat cu clasicul „Cum poţi fi atât de slab?.. doar eşti cofetar.”, Sergiu, şoferul, îmi ia rucsacul şi-l îndeasă cu puţin efort printre valizele companioanelor mele. Urcăm toţi în maşină şi cu toate că oraşul e aglomerat Sergiu ajunge destul de repede la ieşire, apelând la manevre care ne fac să întindem mâna după centură. Acestea, deşi există, nu merg cuplate şi curând ne dăm seama că la 120’ la oră prin sate sau curbe strânse, abordate pe contrasens, oricum nu ar mai conta. Nu mi-a fost niciodată frică de moarte, nu-mi era nici acum, mă temeam doar de perspectiva de a ajunge o grămadă de MDM inconştientă, dar încă vie, prin vreun spital care face şpriţ cu dezinfectanţii. Peisajul e urât, dar odată ce trecem de Bârlad lucrurile se schimbă brusc şi pur şi simplu nu-mi mai pot lua ochii de pe geam. Moldova e toată ca o pătură mototolită, plină de cute, de dealuri şi de văi, nimic nu e drept, nimic nu e ordonat şi de-odată stilul de condus al lui Sergiu pare să capete logică. Acesta reuşeşte să ne aducă la destinaţie întregi, cu o oră mai devreme, deşi pierdusem o grămadă de timp la vamă. 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu