Alaltăieri, de ziua femeii, nici
nu ieşisem bine din bloc şi în mai puţin de 100 de metri am auzit minim trei doamne
plângându-se altor doamne despre viaţa lor nefericită. Supărarea plutea în aer
şi aerul lovea, în sunete ascuţite
scoase dintre buze subţiri, pereţii blocurilor ce rezonau cu gălăgia de afară,
căci în fiecare apartament se afla o femeie mâhnită că bărbatul ei, odată fără
de burtă şi chelie, nu i-a mai luat o floare de când era tânără. A preferat în
schimb să-şi ia un pet de bere la doi litri şi să se facă muci înainte ca ea să
apuce să vorbească. A iubit-o cândva, dar acum nu mai poate suporta această variantă
stafidită sau împănată, după caz, şi mult mai gălăgioasă a fetei pe care o
cunoscuse cu decenii în urmă. Şi ea l-a iubit de mult, dar acum, deşi carnea ei
obosită şi bătrână strigă după o mângâiere, preferă să stea chircită într-un
pat, în altă cameră, să îşi dea singură cu unsori, decât să se lase atinsă de
mâna aspră a epavei cu care împarte micul apartament. Ea nu mai e femeie în
faţa lui, dar a rămas femeie în faţa lui Dumnezeu şi ca o bună creştină coace
de zor la împletituri unse cu miere şi date prin nucă. „Le-am făcut pentru
porcu’ de bărbate-miu”, dar de fapt le-a făcut din inerţie, de pe vremea când
avea copii în casă. Acum, ce n-a reuşit să împartă prin vecini, stă să se usuce
pe masă, căci porcu’ are o dietă mai lichidă. Patruzeci de idioţi, care s-au
căcat pe ei de frig într-un lac de dragul lui Dumnezeu, sunt nimic pe lângă
milioanele de femei şi bărbaţi, martiri ai prostiei, ce aleg să sufere o viaţă
întreagă unii lângă alţii, fiecare în micul lor lac îngheţat, crezând şi
acceptând că viaţa e rea şi stupidă, dar totodată ignorând faptul că ei sunt
idioţii care au ales să intre şi să rămână în acel lac.
Afară, departe de suferinţa
casnică, îmi continui drumul către piaţă. Fentez doi căcaţi, unul mare, bine
conturat şi închis la culoare, probabil al unui Bullmastiff şi altul moale,
descompus, târât de tălpi neatente în mai multe direcţii, trasând dâre de
culoarea şofranului pe asfaltul ud. Ajung în piaţă şi mă afund în mlaştina de
oameni încercând să-mi croiesc drum către taraba cu nuci. Aici nu sunt decât eu
şi câteva babe înăcrite. Restul, viitorii martiri ai iubirii, se calcă în
picioare la chioşcurile cu flori pentru nişte beţe perisabile, inodore şi colorate
în vârf, vândute de oameni la fel de coloraţi, la suprapreţ şi fără taxe. La
taraba cu nuci, în zona amenajată pentru cei cu certificat de producător, dau
peste un om la fel de colorat ca ăia de vând flori şi încep să cred că doar cei
din etnia în speţă mai produc ceva în ţara asta. „Patruşcinci’ dă lei!”, „..şi
acum cursul valutar: un Dolar American, 4.05 lei… un Franc Elveţian, 4.08 lei…
un Euro, 100 grame de nuci ”. Nu e ca şi cum ai avea de ales. Toate
grămezile de nuci de pe toate tarabele sunt din acelaşi sac şi preţul îl
dictează cel ce are sacul. Cumpăr resemnat o cantitate mai mare decât cere
reţeta, căci reţeta nu conţine nici lemn nici viermi, nici mucegai, apoi îmi
croiesc iar drum prin mulţimea colcăindă şi cumva în drumul înapoi de la piaţă
spre casă, deşi nu vreau, mă trezesc cărând şi eu un mănunchi de beţe inodore
pentru cea care peste decenii, probabil nici nu o să mai vrea să doarmă în pat
cu mine.
Ajuns acasă, pun 75 grame de
lapte dulce la încălzit, fărâm între degete 25 grame de drojdie proaspătă peste
care presar 50 grame de făină 480, apoi frec totul cu un tel şi las castronul
să stea undeva la cald.
I: Faci d-alea?
M: Da..
I: Yei! Şi dă să mă ia în braţe.
Bă, da’ cam puţi!
M: Cum dracu să put, mă? Abia
m-am spălat.
I: Nu ştiu, dar puţi a brânză, a
picioare, a cur nespălat! Apoi mă împinge.
M: E drojdia mă! Îmi miroase mâna
a drojdie!
I: Ei, da! Cum să miroasă drojdia
aşa urât?
M: Dar cum crezi că aş putea eu să
miros aşa de urât? Şi îi dau mâna s-o miroasă. Te rog, dacă o să put vreodată
aşa să te dersparţi de mine. Eu unul aşa aş face.
Într-un castron mare amestec 100
grame de ou cu 25 grame de zahăr, 6 grame de sare fină, coaja de la o lămâie
mare şi nişte esenţe, 225 grame de lapte cald şi 425 grame de făină 480. Las
făina să tragă umezeala un sfert de ceas apoi încorporez maiaua de mai sus şi
frământ coca până se dezlipeşte de castron. Cum nu am trei mâini şi Izabela nu
vrea să-mi ţină castronul, mă aşez pe un colţ de pat şi cu castronul între
picioare încep să frământ furios coca. Zicea o tipă zilele trecute că frământatul
pâinii pentru babele de la ţară era ca un fel de yoga, le ajuta să se
deconecteze, să nu se mai gândească la nimic. Eu mă gândesc la buci. Juma’ de
ceas cât apuc, plesnesc, rotesc şi ciupesc coca aia mă gândesc numai la buci. Nimeni
nu ştie să se poarte mai bine cu un cur de femeie decât un bărbat care frământă
cocă.
I: Zici că faci laba! Imi zice
Izabela, care stătea undeva în spatele meu.
M: Nu ştiu cum îţi închipui tu că
face un bărbat laba, dar în nici un caz nu arată aşa.
I: Eu dacă aş avea puţă, aşa aş
face!
M: Da, şi eu dacă aş avea pizdă… m-ai văzut cum dau brânză pe răzătoare?
După ce-am bătut bine coca mă
străduiesc să încorporez 100 grame ulei de floarea soarelui, apoi acopăr vasul
şi uit de el într-un loc cald aproape un ceas. Scot coca pe masa unsă cu ulei,
o împăturesc şi o apăs să iasă gazele din ea apoi o mai las să se relaxeze un
sfert de ceas. O întind apoi subţire de juma’ de centimetru şi o tai în două.
Pe fiecare jumătate lungă a fiecărei jumătăţi tăiate presar nucă măcinată
amestecată cu un praf de nucşoară şi rulez strâns până la jumătate. Întorc
jumătatea goală pe partea cealaltă, o presar şi p-asta cu nucă şi o rulez la
fel de strâns.
Tai apoi bucăţi groase cât un deget de ţăran, le pun în tavă cu
spaţiu suficient între ele şi le las la crescut. Repet operaţiunea şi cu
cealaltă jumătate. După ce-au crescut le vâr în cuptorul pe gaz, la mijloc,
preîncins la 200°C şi le coc cam 15-20 de minute sau până devin brun aurii.
Tăvile care aşteaptă să fie coapte stau între timp într-un loc mai răcoros. Cât
timp se coc opturile pregătesc un sirop din 300 grame zahăr granulat şi 300
grame apă. Îl răcesc puţin şi adaug 100 grame miere de tei şi 100 grame de
Muscat parfumat. Înec fiecare măcinic în siropul călduţ şi îi las să se
odihnească într-o tavă. Repet operaţiunea dacă simt că mai e nevoie. Apoi
aştept câteva ore ca gustul şi textura să ajungă la apogeu.
Şi-am încălecat pe Izabela şi m-a
dat la o parte că încă îmi mai puţea mâna a drojdie.
