joi, 1 decembrie 2016

Minime (Ep.14) - Ziua Naţioanală


Atenţie! Acest text este cu plasare de puli. Nerecomandat persoanelor sensibile la acest cuvânt sau la alte cuvinte considerate vulgare, care se poate să se fi strecurat pe aici.


Ziua naţională, deci practic ziua care ne caracterizează pe noi ca stat, ca naţiune. Înţeleg deci fasolea cu ciolan, înţeleg poşirca fierbinte în pahare de plastic, rupţii-n cur ce stau pe la cozi să le ia pe moca, bătrânii nostalgici, tinerii ignoranţi, politicienii şi biserica prezente, muzica deprimantă, steagurile mici făcute-n China, atârnate, agăţate, înfipte şi lipite pretutindeni. Nu înţeleg armata. Nu înţeleg de ce 95% din această zi trebuie să fie despre armată. Fă-mă ignorant, dar nu-mi pasă de armată. Pentru noi ca naţiune, în anul 2016 nu-şi mai are nici o justificare. Nu a avut-o niciodată. Noi suntem o naţiune pasivă, dintotdeauna am fost (Dacopaţilor calmaţi-vă… dintotdeauna am fost). Întotdeauna am luat-o în cur de la vecinii noştri cu puli mai mari sau chiar mai mici dar întărâtaţi şi tot ce-am fost în stare să facem a fost să întoarcem curul de la unul către celălalt în speranţa că o să ne usture mai puţin, să strângem din buci, din când în când şi să îndrăznim să scoatem un vaiet.. dar atât. Nu ne-am tras niciodată chiloţii pe noi, nu le-am rupt niciodată pulile şi clar nu i-am aşezat pe ei în vine să le-o tragem nelubrifiaţi până le-ar fi dat sângele… pe nas. Rolul armatei azi e să dea de „lucru” unor oameni, plătiţi cu bani din PIB, să ne permită nouă ca ţară, contra câtorva procente bune tot din PIB, să fim într-o organizaţie militară care are propria agendă şi pe care-o doare-n cur de-un stat mic din curul Europei la o adică, să trimită câţiva ciumeţi să poarte lupte pe care noi nu le vrem prin Orient, singura motivaţie a acelor ciumeţi fiind banii mai mulţi pe care-i primesc, să iasă la paradă azi ca să-i gâdile la orgoliu pe oamenii rataţi ce se agaţă de orice căcat care i-ar putea include într-un grup şi nu în ultimul rând, aramata are rolul de a îi desfunda pe unii din ştie-dreacu-ce-cătun când or veni zăpezile alea mari. Adică, fie… încă o instituţie din multele instituţii care să sugă din banii pe care eu,tu şi cei care mai muncesc în ţara asta îi producem, fără să întoarcă ceva înapoi. Foarte bine.. să sugă până s-or îneca, dar să le faci şi paradă… mai duceţi-vă bă în pizda mamei naţiuni!

duminică, 20 noiembrie 2016

Legendele Olimpulei





Cât timp ignoranţa şi neputinţa or să existe pe pământ, or să existe şi zei în cer sau după cum vom vedea chiar deasupra unui castron cu ciocolată. Şi e bine să fie aşa, pentru că ignoranţa şi neputinţa, pe care o s-o denumim în continuare prostie, pare să fie constantă în cantitate şi calitate, ea modificându-şi doar forma în timp. Şi când ai atâţia oameni proşti la un loc e bine ca ei să aibă impresia că e cineva acolo care-i ajută, îi priveşte, îi judecă, îi răsplăteşte ori pedepseşte, altfel noi ca rasă am înceta să mai existăm. Impresia asta pe care unii din noi o creăm pentru a îi controla pe alţii sau care vine din sine nu-i altceva decât o mică parte din instinctul de supravieţuire pe care şi noi ca oricare alt organism îl posedăm. Deci într-un fel nu putem fi făcuţi direct responsabili de existenţa zeilor, pentru că instinctul de supravieţuire nu este strict legat de individ ci are de-a face cu voinţa lui Schopenhauer sau chestia-n chestie a lui Kant, aşa că orice teorie a conspiraţie privind o manipulare voită a omului de către om nu-şi mai are rostul dacă privim problema din perspectivele celor doi.

Au trecut deja mii de ani de când am început să inventăm zei şi deşi aparent ne-am potolit, mulţumiţi fiind de cei pe care i-am fabricat acu’ vreo două milenii, în realitate ne-am intensificat activitatea, doar că în loc să acţionăm mistic şi pe scară largă, ne limităm la arii geografice restrânse, uneori chiar şi de mărimea unui cvartal, renunţând totodată la fiinţele măreţe poziţionate undeva în moţ de munte, în cer, în pământ, în locuri unde în general noi oamenii nu prea reuşeam să ajungem, în favoarea semenilor noştri. Daaa… nu mai fac frate ăştia zei cum îi făceau odată, fiinţe supranaturale, omnipotente, cu calităţi umane duse la superlativ. Cred că vârful teogoniei a fost atins cu zeii din Olimp şi cei din Egipt. De-atunci încoace lucrurile au cam luat-o la vale. Gândiţi-vă la Dumnezeu şi faceţi o paralelă între el şi Zeus. Zeus a muncit ceva ca să ajungă zeul zeilor, dar chiar şi aşa tot trebuia să dea socoteală din când în când şi celorlalţi zei, îl durea în cel mai sincer mod în cur de oameni şi când avea chef le dădea la buci femeilor, deghizat în diverse animale. Era cool moşu’. Lui Dumnezeu i-au parvenit toată puterea şi măreţia din nimic. A creat tot după bunul său plac fără să dea socoteală nimănui, a transmis nişte reguli unui bărbos în vârf de munte, a dat la buci (şi nici măcar în persoană) unei singure fecioare, l-a trimis pe fi-su la schingiuială, a lăsat impresia că ne iubeşte, în ciuda tuturor nenorocirilor şi de atunci i-a cam lăsat pe oameni să-şi facă de cap în numele lui, lucru pe care aceştia încă-l mai fac şi azi. Da… după atâtea veacuri şi evoluţie intelectuală, noi oamenii încă mai credem într-un zeu inventat acum câteva mii de ani. Totuşi Dumnezeu nu mai e ce-a fost odată. Pentru mulţi dintre noi, chiar şi pentru cei mai credincioşi, Dumnezeu a devenit un fel de Babacu’. Recunoaştem că el ne-a făcut şi că ne-a ajutat cumva să ajungem ceea ce suntem azi, dar nu mai avem acelaşi respect, aceeaşi frică pe care o aveam în trecut. Îl desconsiderăm, îl vedem ca pe o povară şi ne întoarcem către el cât de rar putem, eventual doar atunci când avem nevoie de ceva. Cam asta e relaţia personală pe care noi toţi, credincioşi sau ne, atei ori agnostici, ignoranţi sau intelectuali o avem cu Dumnezeu în zilele noastre. Restul sunt aparenţe.

Trăim rapid şi local într-o lume globalizată şi interconectată. Manipularea în masă a devenit un coşmar logistic pentru rasa umană. Suntem în pragul autodistrugerii, dar voinţa lui Arthur’ lucrează şi nu ne lasă să pierim. Transferul de putere aparentă de la câteva grupuri restrânse către masă e inevitabil. Îl vedem azi mai mult ca niciodată în orice aspect al vieţii. Suntem stăpânii propriilor vieţi şi cum mulţi dintre noi nu suntem capabili să luam decizii pentru noi înşine ori să fim răspunzători pentru faptele noastre, ne agăţăm de cei de lângă noi şi le dăm lor această forţă proaspăt căpătată. Zeii nu mai stau în cer, departe de oameni. Azi zeii sunt oameni şi ei mişună printre noi, trăgându-şi puterea din aceeaşi ignoranţă şi neputinţă care au dat naştere zeilor ăi mari. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu atotştiutorul să ne vegheze. Îl avem pe fratele ăl mare, avem sateliţi, gadgeturi şi servicii secrete. Nu mai avem frică de Dumnezeu ci de sistem. Avem judecători, parlament, politicieni. Legile sunt noile porunci şi iadul are gratii. Când avem nevoie de ajutor nu ne mai uităm la cer, nu ne mai rugăm, completăm cereri, facem acte şi contracte, batem drumuri şi pe la uşi, iar pe Dumnezeu îl mai amintim doar într-un scurt „Hristosu’ mă-tii” atunci când nu mai putem de draci. Nici dracu’ nu mai e ce-a fost odată şi nici raiul nu ne mai surâde. Mai bine o casă şi-o maşină şi chestii.. multe chestii, la reducere, dacă se poate. Dumnezeu ăl mare aşa cum îl ştim noi o să dispară şi peste câteva secole Bibila va sta pe un raft lângă Legendele Olimpului, iar între timp noi vom continua să producem zei din oameni, căci atât ne duce capul. Dive, divi, staruri, superstaruri, multimilionari, papi, preafericiţi, politicieni, Trump sunt produsul ignoranţei şi neputinţei noastre individuale, dar şi expresia voinţei lui Arthur, aşa că suntem doar pe jumătate vinovaţi.


Dar de ce scriu eu despre zei pe un blog culinar? Păi în primul rând acesta nu-i un blog culinar şi astea fiind spuse pot să mă consider auto-exclus de la conferinţa bianuală a bloggerilor culinari. În al doilea rând pentru că lucrez într-un domeniu în care densitatea zeilor e una foarte mare. Să de-a dracu’! Aproape că sunt mai mulţi zei decât muritori. Nu zic, sunt câţiva, pe care şi eu în ignoranţa şi neputinţa mea i-aş cataloga drept zei culinari, dar îi poţi număra pe degete. Apoi câteva mii de chefi şi pastrychefi extrem de talentaţi care pot trece drept semi-zei. Tocmai deaunăzi ce-am cunoscut unul pe care, forţând nota, l-aş încadra la a doua categorie. Nu o spun cu răutate, dar convins de profesionalismul pe care l-am remarcat în cele câteva ore petrecute în vecinătatea lui, sunt sigur că o astfel de catalogare nu l-ar flata în nici un fel. Chiar şi aşa, distanţa între el şi toţi ceilalţi muritori aflaţi în acea cameră, printre care mă includ şi pe mine, e ca de la cer la pământ, obligându-mă astfel să recurg la acest epitet. Apropo de pământ şi picioarele care ar trebui să stea ferm înfipte în el, eu mă străduiesc cât se poate de mult s-o fac. E tentant să te crezi ceva mai mult decât eşti, când ai oameni în jurul tău care te privesc cu admiraţie, doar că de cele mai multe ori în spatele acelei admiraţii stau doar ignoranţa şi neputinţa lor. Aşa că voi, ignoranţilor şi neputincioşilor, încetaţă cu preaslăvirile şi încurajările acolo unde nu-i cazul. Dacă cineva cunoscut, rudă ori prieten, vă aduce un platou cu prăjituri gri, care arată mai mult a vomă de pisică decât a ceva dulce, nu-i mai încurajaţi frate… Spuneţi-le dracului că au făcut un căcat. Ştiu că e greu, că vă e milă să-i băgaţi în depresie sau ruşine să le spuneţi în faţă un adevăr evident, pe care şi ei îl ştiu, dar pe termen lung faceţi o favoare tuturor. Sunt prea mulţi… prea mulţi hecatonhiri, într-un domeniu în care noi muritorii tragem cât pentru zece oameni la un loc pentru că nimeni nu mai vrea să fie ca noi şi toţi vor să fie ca ce-şi imaginează ei că sunt. Mă cac pe voi de proşti! Aproape că aş profita de ignoranţa şi neputinţa voastră ca să mă cocoţ şi eu undeva sus, să mă autoproclam Zeul Căcatului, doar ca să mă pot căca pe cât mai mulţi dintre voi şi poate aşa, cumva, de la mirosul de căcat să vă treziţi la realitate.

luni, 22 august 2016

La ce mă mai gândesc noaptea când nu dorm (Ep.1) – Cuminţenia pământului


Aici nu e vorba despre Brâncuşi, pentru că Brâncuşi nu e al meu. Brâncuşi nu e al nimănui, nici măcar al lui Brâncuşi. Brâncuşi e ţărână acum şi lucrurile pe care le-a lăsat în urmă nu sunt nimic altceva decât nişte pietre şi metale modificate conform viziunii sale artistice, pe care se găsesc unii să le mute de colo-acolo din când în când pe bani mulţi. Toţi avem în noi o latură artistică. Uite… şi eu mi-am manifestat-o zilele trecute sculptând dintr-o bucată de cocă destul de greu de manipulat… o pulă, lucioasă, creolă?. Sigur, o să spuneţi că asta nu e artă şi eu o să vă întreb, de ce? De ce pula mea e mai puţin artă decât pula lui Brâncuşi? Pentru că el a lucrat în bronz şi eu lucrez cu cocă? Contează materialul? Contează estetica şi perfecţiunea, suprarealismul? Faptul că el e artist declarat şi eu nu? Nu e şi pula mea o manifestare artistică? Oricum în final ambele sunt inutile. Adică bronzul ăla mai bine îl fură un ţigan, în topeşte şi face nişte oale din el, cât despre pula mea, ea… ea e în gura cuiva acum, dar nu ca atare ci sub forma unui tort. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă, măcar să se transforme în ceva util sau plăcut.


Acum vă rog, nu încercaţi să vă daţi connoisseuri spunându-mi că pula lui Brâncuşi e de fapt Maria Bonaparte admirându-şi ţâţoaiele, că nu e adevărat şi o ştiţi şi voi. O ştia chiar şi Brâncuşi când dezminţea faptul că ce a vrut el să facă acolo a fost de fapt o pulă. Din o sută de oameni întregi la minte, 98 or să spună că aia e o pulă, unul o să se prefacă, spunând că vede mai mult decât ceea ce noi oamenii comuni suntem capabili să percepem, iar celălalt o să spună că nu ştie cum arată o pulă.

Cred că am folosit cuvântul pulă de suficiente ori pe suta de cuvinte scrise încât să sperii orice proastă care a nimerit greşit pe aici, asta dacă nu s-a speriat de prima oară de la pula monstroasă care i-a apărut pe wall-ul de pe facebook. Acum să nu credeţi că aţi înghiţit atâta pulă degeaba, căci urmează partea filozofică, aia la care mă gândesc eu noaptea. Nu e nimic nou, căci filozofia asta e: lucruri pe care deja le ştim dar pe care le conştientizăm atunci când le auzim la alţii care ştiu să le pună în cuvinte.

Ideea e că noi oamenii suntem nişte animale… complexe ce-i drept, dar tot animale. Ne place să avem, să deţinem, orice…  şi când zic orice, chiar orice. Nu e nimic pe pământul acesta care să nu-şi găsească loc în sufletul vanitos al vreunui om. În mod ironic, pământul e printre preferatele noastre. Pe locul doi ar fi oamenii. Ne place să deţinem oameni, doar că trăim vremuri grele. Dacă înainte puteai să le obţii şi pe unele şi pe altele prin acte de violenţă, în ziua de azi e din ce în ce mai greu aşa că am inventat ceva fictiv care să justifice dreptul nostru de proprietate asupra lor: banii, actele şi bineînţeles iubirea. Un fel de pişat teoretic pe care-l împroşcăm pe lucrurile dragi nouă pentru a îi împiedica pe alţii să se apropie de ele.

În concluzie, dacă sunteţi oameni decenţi, nu vă mai pişaţi pe Brâncuşi şi a lui cuminţenie. E din piatră şi oriunde ar sta, stă bine şi fără ăia doi stropi picuraţi din puţele voastre.

„- Nu mai scrie şi cretinul acesta nimic despre prăjituri… doar îi zice Desertologie?”

luni, 15 august 2016

Dirty jobs


„Desert fără zahăr” este şi va rămâne pentru mine veşnic un oximoron. Nu-mi pasă că ştiinţa este cu un pas înaintea logicii sau a bunului simţ şi a inventat tot soiul de ocolişuri pentru a crea aparenţe şi a fenta ceea ce e firesc. Gândesc deci îmi folosesc creierul, aşadar consum glucoză, deci zahăr, dar până la un punct. Ce trece de linia aia e doar plăcere şi când sari prea departe e nesimţire, prostie şi apoi boală, abia apoi boală. Da ştiu… gene proaste, neamuri proaste, neam prost, orice scuză ar avea unul care cade lat dacă mănânca o granulă de zahăr, are la origine prostia, a lui sau a ălora care au zis că e ok să dea mai departe nişte gene proaste. Chiar şi aşa, încă mai sunt om şi undeva pe fundul sufletului meu negru mai am o dâră de simpatie (nu mă corectaţi încercând să-mi explicaţi că e empatie de fapt) faţă de cei pentru care zahărul chiar e periculos din punct de vedere medical. Vouă vă spun cu  toată sinceritatea de care sunt capabil că încercând să mă pun în situaţia voastră fie m-aş omorâ, fie N-AŞ CONSUMA TOT FELUL DE MIZERII ÎNCERCÂND SĂ-MI SATISFAC O PLĂCERE, NU O NEVOIE ŞI NICI NU I-AŞ MAI BÂRÂII LA CAP PE NIŞTE OAMENI, PENTRU CARE ZAHĂRUL ESTE NUCLEUL ÎN JURUL CĂRUIA SE ÎNVÂRTE MESERIA LOR, SĂ-MI FACĂ CEVA FĂRĂ ZAHĂR!, dar mai mult ca sigur m-aş omorâ, căci îmi plac prea mult dulciurile. Aşadar, când vine la mine un din ăsta cu pancreasu atârnând de-o aţă, cerând ceva dulce fără zahăr îi zic să se ducă dracului, cu aceeaşi onestitate cu care un medic îi spune unuia cu ficatul praf să nu mai mai bea, nici măcar bere fără alcool. Dar cum aş putea eu, cofetar antreprenor, care-şi câştigă pâinea vânzând altora zahăr, să-i refuz pe cei ce vor ceva de care nu au nevoie pentru ceva ce nu au, fiind dispuşi să dea o căruţă de bani pe acel ceva. Pentru ei, pentru voi cretinilor, era să mă cac eu pe mine luna trecută încercând tot soiul de combinaţii cu toţi îndulcitorii posibili, mare parte dintre ei având un „ol” în cur, care pentru cei ce ştiu puţină chimie alimentară intră în categoria îndulcitorilor cu efect laxativ. Chiar dacă n-am nici un fel de respect pentru oamenii care vor să consume dulciuri fără zahăr, am respect faţă de cofetărie, aşa că mi-a ieşit ceva pe care chiar şi eu l-aş mânca, dacă aş vrea să mă cac pe mine, desigur. Ceea ce vreau să spun e că cofetăria e un job periculos. Lăsând la o parte clasicele tăieturi, arsuri, fracturi de care poţi avea parte lucrând într-un astfel de mediu, există şi latura mai perfidă a cofetăriei care îţi poate pune viaţa în pericol, la nivel chimic, biologic, molecular... Dar pentru că echilibrul este forţa supremă în univers, de mai bine de vreo săptămână tot testez o prăjitură care mă obsedează de mai bine de un an şi pe care mi-am făcut în sfârşit timp s-o abordez: Medovik. Am mâncat câteva kile’ până acum şi o să mai mănânc alte câteva kile’ bune şi după ce nu mai am nimic de modificat la ea, pentru că e bună, aaa.. şi da, pentru că oricât aş mânca, nu mă cac pe mine de la ea.


PS: Green Sugar e o mizerie care mă lasă rece… în gură… la propriu.

luni, 25 iulie 2016

Unde sunt cofetarii?


Sunt mediocru. Cred că am spus-o destul de bine aici, aşa că nu mai repet. Şi tocmai pentru că îmi place calea de mijloc mi-am ales o meserie pe măsură. N-am vrut nici să dau cu sapa ori târnăcopul, sau să car saci de ciment pe şantiere, să-mi strivesc degetele cu ciocanul, să-mi ard retina cu aparatul de sudură ori să-mi expun găozul păros pe jumătate ieşit din pantalon în apartamentul vreunei gospodine cu probleme la instalaţie. N-am vrut să învârt 8 ore pe zi de un volan, ca într-o zi să ajung, grăbindu-mă, într-o râpă sau în vreun pom. N-am vrut să spăl maţe de oaie sau să tranşez carcase într-o fabrică zgomotoasă, să împing la pubele, să mătur străzi, să belesc dinţii şi să mor într-un colţ, c-am legat două fire greşit, să alerg după netrebnici sau să fiu chiar eu netrebnicul. Dar n-am vrut nici să stau în spatele unei tejghiele ori a vreunei uşi, cu curul înfundat într-un scaun şi cu mintea înfundată de hârtii şi pixeli, să hotărăsc destine din semnături şi să produc doar cifre şi statistici, hârtii şi bani. N-am vrut nici să vindec oameni, să-i salvez ori să fac lumea un loc mai bun, nu vreau să fiu un exemplu pentru nimeni. Nu-s nici geniu, nu compun muzică, nu pictez, ocazional mai măzgălesc ceva obscen pe-un colţ de hârtie.

Sunt cofetar. Mă trezesc la 4:30, uneori pun snooz-ul până la 5:00 pentru că-mi place senzaţia. Mă cac, mă spăl, mănânc bine, îmi calc uniforma, mă îmbrac şi apoi traversez tot Bucureştiul cu maşina sau în comun în funcţie de circumstanţe. Sparg, cern, frec, amestec, cântăresc, torn, întind, coc, fierb, prăjesc, caramelizez, dozez, poşez, asamblez, blanşez, topesc, temperez, nivelez, pasteurizez, curăţ, tai, storc, rad, separ, emulsionez, răcesc, încălzesc, hidratez sau usuc, miros, gust, pipăi şi privesc. Ridic, desfac, împachetez, ambalez, sortez, depozitez, congelez şi decongelez, calculez, creez, greşesc, repar, compar, notez, gestionez, deleg şi atenţionez, ţip, îmi pare rău, stric, repar, mă tai, mă-nţep, dau cu sare, mă ard, mă opăresc, mă curentez, mă trage curentu’, mă enervez, mă calmez, înjur, înjur, înjur, înjur… plec. Câteodată la trei, câteodată la douăştrei, câteodată juma’ de an, dar mereu mă întorc. Mă simt singur şi nebun. Unde căcat sunteţi bă?

Apropo, angajez cofetar. Exclus babe obosite, cofetărese comuniste, premixărese, poponari, pămpălăi, pizde, necitiţi, inculţi, cretini, oameni care put, oameni care nu citesc, neoameni, netoţi, netrebnici, oameni care l-au votat pe Iohanis, raw-vegani, vegetarieni, reptilieni, baptişti, rasişti, onanişti. Program de lucru: non-stop. Salariu: cât meriţi. Unde? La Zexe Cofeturi, în parc, la Tei. De când? De mâine de la 7:00. Tel: 0766491487 – Întrebaţi de Satana.

vineri, 1 iulie 2016

Psihopatiserul Arti Zan (Ep.2) - Telul şi Televizorul


Episodul 1 aici... cu toate că se aştepta să fie cineva de la poliţie, în faţa lui stătea tot cretina aia de vecină:

- Aa.. văd că ţi-ai rezolvat problema! Uite ce, n-am vrut să ţip la tine, dar cum să faci aşa ceva, măi băiete? … umbli cu porcăria sculată pe la oameni prin case, ce naiba! Hai te rog să-mi faci şi mie televizorul ăla, că-mi începe emisiunea.

Artur oftă dezamăgit că cei de la poliţie nu veniseră încă să-l salte şi porni pe urmele babei bombănind. Spera totuşi să o vadă iar pe Simona, însă aceasta nu mai era acasă. Luă telecomanda, apăsă pe un singur buton şi televizorul reveni la normal. Era a zecea oară în ultima lună când făcea asta. Odată la două zile sau câteodată şi de două ori pe zi doamna Stănescu îi suna la uşă pentru că nu era în stare să reţină un buton, acelaşi buton pe care tot ea îl apăsa înainte să-l cheme pe Artur să o facă şi el la rândul lui. Acesta începea să creadă că o face dinadins pentru un motiv pe care nu reuşea să-l găsească, dar nu a avut niciodată curajul să o întrebe sau să o refuze pe aceasta, pentru că îi era frică de ea. Da, lui Artur, omul care omorâse deja mai mulţi oameni, îi era frică de vecina lui bătrână, doar pentru că îi aducea aminte de mama Luizei, doamna Cuscă, o femeie în faţa căruia nici un bărbat nu îndrăznea să stea drept.

Doamna Stănescu începu să butoneze telecomanda ca să ajunga la postul dorit însă se opri pe F1 TV. Ecranul era căptuşit cu benzi galbene de breaking news: „CRIMĂ ÎNFIORĂTOARE ÎN SECTORUL NOUĂ DIN CAPITALĂ. ”, „RĂZBUNAREA VICTIMEI!”, „PATRONUL CELUI MAI CUNOSCUT LANŢ DE COFETĂRII DIN FERICEŞTI A FOST OMORÂT” şi toate astea puse pe un fundal în care un reporter agitat relata de la faţa locului. Faţa locului nu era nicăieri altundeva decât la biroul nenorocitului căruia Artur îi crăpase ţeasta cu nici o zi în urmă. Balta de sânge de pe podea era mult mai mare decât s-ar fi aşteptat Artur.

- Hah! L-am ciobit bine…
- Ce spui?
- Zic că l-a aranjat bine, cine l-a aranjat, nu vedeţi ce de sânge e pe jos?

„POLIŢIŞTII CONTINUĂ CERCETĂRILE, ÎNSĂ DIN CE AU GĂSIT LA FAŢA LOCULUI SE PARE CĂ VICTIMA A FOST OMORÂTĂ DE CĂTRE SECRETARA ACESTUIA. POTRIVIT ANCHETATORILOR ACEASTA AR FI DEPUS PLÂNGERE LA POLIŢIE ÎMPOTRIVA ŞEFULUI SĂU PENTRU TENTATIVĂ DE VIOL, ÎN URMĂ CU UN AN, ÎNSĂ DUPĂ SCURT TIMP ACEASTA ŞI-AR FI RETRAS PLÂNGEREA, SPUNÂND CĂ A FOST O NEÎNŢELEGERE ŞI UN ACT DE REA VOINŢĂ DIN PARTEA SA, ACEASTA VRÂND DOAR SĂ-ŞI ŞANTAJEZE ŞEFUL PENTRU UN SALARIU MAI BUN.”

- Vai, ce jivină… puişor să te păzeşti de curve d-astea nenorocite. I-aţi mamă şi tu o fată de casă, unde e Luiza, de ce-a plecat? Ce i-ai făcut, că era fată bună? Parcă vă şedea bine împreună.

-„Am futut-o în cur până n-a mai putut! S-a speriat proasta, şi-a luat boarfele şi-a plecat la mă-sa. Mă cac pe întrebările tale stupide! Mă cac pe tine de babă senilă cu telecomanda ta. O să-ţi crăp şi ţie ţeastă cum i-am făcut ăluia! O să te fac bucăţi şi o să te bag în saci mici de gunoi! O să-ţi dau drumul pe tubul de gunoi de nu o să te mai găsească nimeni să te pună la loc şi groapa ta o să fie aia de gunoi de la marginea oraşului. Apoi o să fur tot ce ai în casă şi o să le împart la aurolaci prin oraş!”

- Nu ştiu de ce a plecat, şi-o fi găsit pe altul, n-a vrut să-mi spună…
- Atunci s-o ia dracu’! Ai văzut-o pe Simona ce frumuşică e? Da’ să nu te pună Necuratu’ să te-atingi de ea că e nepoata lu’ vară-mea. E studentă la psihologie în anul trei şi e deşteaptă foc. Dar nu-i de nasul tău.
- Da, doamnă, staţi liniştită, că mă descurc şi singur. Ia-uite, mâini am, net am… Şi se îndreptă spre uşă.
- Da mamă, da’ ai şi tu nevoie acolo de o fată să-şi facă o mâncare, să facă curat, să…

-„… să mi-o sugă, de asta am nevoie stafidito, că mâncare şi curat ştiu si singur să-mi fac! Las’ că vezi tu peste vreo două zile cum o să mi-o sugă Simona în timp ce eu stau cu bucile lipite de muşamaua ta împuţită de pe masa din bucătărie!”

- La revedere! Salutaţi-o pe Simona din partea mea..
- Să trăieşti!

Deschise uşa de la frigider şi se uită lung. Îi era poftă de clătite, dar nu avea nici gem, nici lapte, nici zahăr. Nu avea nici măcar ulei în dulap. Un borcan cu carne în untură, două ouă, o ceapă mare, un pachet de unt îngălbenit, uitat în fundul frigiderului de vreo lună şi o sticlă de lapte bătut umflată. În dulap o pungă cu făină din care ieşeau molii, un borcan cu sare şi o sticlă de coniac, cu un deget de lichid în ea. O cutie plină cu pungi de condimente desfăcute şi tot felul de sticluţe cu sos mânjite pe-afară, probabil expirate toate. Era o vreme când făcea mâncare în fiecare zi. Avea frigiderul plin şi dulapul din bucătărie era mereu ordonat şi bine aprovizionat. Îi plăcea să gătească, chiar dacă neghioaba de Luiza nu se bucura niciodată de mâncare. Pentru ea, actul de a mânca era un chin şi o făcea doar de nevoie şi asta îl enerva pe Artur la culme, dar în loc s-o lase pe proastă să moară de foame, gătea în fiecare zi altceva, crezând că într-o zi o s-o vadă pe Luiza crăcănându-se de plăcere în timp ce-i gusta mâncarea.

Artur nu avea televizor, dar pe fereastra de la bucătărie auzi relatările reporterului de mai devreme: „VICTIMA, TUDOR VARIABILESCU, PATRONUL LANŢULUI DE COFETĂRII CACAUET, A FOST GĂSIT MORT ÎN ACEASTĂ DIMINEAŢĂ DE CĂTRE MEDICII LEGIŞTI PE PODEAUA DIN BIROUL SĂU. ACESTA AVEA CAPUL SPART ÎN MAI MULTE LOCURI. DE ASEMENEA, POLIŢIŞTII AU DECLARAT CĂ ACESTA NU PURTA PANTALONI ŞI AVEA INTRODUS ÎN RECT UN TEL. SE PARE CĂ TELUL AR FI FOST LUAT DIN COLECŢIA PE CARE ACESTA O ŢINEA ATÂRNATĂ PE PERETELE DIN BIROUL SĂU.”

- Idioata, a trebuit să se bage ea…  Şi trase o privire înspre fundul pe care toca ceapa. Acesta era crestat pe margine în mai multe locuri. Paişpe dungi adânci… şi din cauza idioatei ăleia nu ştia dacă să o facă şi pe a cinşpea. Ce pierdere de timp.


Topi toată untura din borcan, lăsă carnea să se înmoaie la foc mic , în altă cratiţă carameliză ceapa, o stinse cu puţin coniac, nişte sos iute, piper, sare, nucşoară. Apoi băgă totul într-un blender şi aruncă la sfârşit tot pachetul de unt înmuiat. Amestecă laptele bătut cu cele două ouă, apoi făina şi nişte sare, apoi prăji câteva clătite în tigaia unsă cu puţină untură. Rulă clătitele cu pasta făcută şi le puse la frigider. Apoi ieşi din casă.

luni, 20 iunie 2016

Poveşti EB.. cu reţetă (Ep.2) - Cimitirul de vişine - De nicăieri spre niciunde


Să zicem că într-o zi, într-un copac de pe marginea unei străzi prăfuite, la umbra unui bloc bătrân dintr-un cartier mizer al Bucureştiului, o vişină capată conştiinţă. Ea stă undeva mai în inima copacului, ferită de soarele puternic de amiază, aşa că în timp ce semenii ei trec prin tot soiul de experienţe, ea aşteaptă atârnând, mică şi încă verde, să afle „De ce?”. „De ce” e singura, cu adevărat mare, întrebare pe care orice fiinţă cu gândire vrea să o afle.

- De ce dracului atârn eu aici, mică şi verde, prinsă de buturuga asta zbârcită şi inertă?

Nimeni nu-i răspunde, cu toate că e plin copacul de vişine, toate mari şi coapte, unele stricate, unele lovite, câteva perfecte, dar toate tăcute. Se prea poate ca printre ele să mai existe şi alte vişine cu conştiinţă, sunt atât de multe că e practic imposibil să fie altfel… şi mai mult ca sigur şi ele şi-au pus cândva întrebarea pe care mica noastră vişină şi-o pune acum, însă ele sunt prea ocupate să fie. Da, pur şi simplu să fie. Se pare că Descartes n-a înţeles nimic din adevărul vieţii, pentru că în realitate abia după ce nu mai gândeşti începi să exişti cu adevărat. Conştiinţa e utilă doar cât să te facă să-ţi accepţi condiţia, după care nu face decât se te încurce, dacă cumva te încăpăţânezi să o păstrezi aşa cum făcea mica noastră vişină.

Se uita neputincioasă cum celelalte vişine îşi văd de viaţă şi ajung undeva, în timp ce ea stă prinsă în coada aia, aşteptând Dumnezeu ştie ce. Visa ca într-o zi, un cioc de pasăre să o ducă şi pe ea departe de copacul ăla stupid de care s-a trezit pur şi simplu atârnând fără ca nimeni s-o întrebe dacă vroia asta. Vroia să ajungă într-un coş de paie sau măcar într-un buzunar de pantalon, atinsă de o mână de om. Dar cel mai mult îşi dorea să se desprindă pur şi simplu de coada aia nenorocită şi să cadă înspre libertate aşa cum făceau cele mai multe vişine, doar că desişul frunzelor nu o lăsau pe micuţa noastră prietenă să vadă ce e acolo jos.

Cimitirul de vişine, nu era nimic altceva decât o pată lipicioasă pe asfaltul încins de iulie. Doar câteva vişine norocoase aterizau pe pământ şi în cel mai fericit caz apucau să încolţească, doar că umbra bătrânului copac din care căzuseră nu le lăsa să-i ia locul. Mai la vale, sub un alt copac umbros stătea cimitirul de vişine catolic – câteva pete de găinaţ alb-verzui de la păsările ce-şi aveau cuibul acolo. În blocul de lângă vişin la etajul 3, apartamentul 48, Liviu, o namilă de om, tocmai trăgea apa peste diareea explozivă provocată de cele două kilograme de vişine pe care le mâncase nespălate, cu tot cu sâmburi, în ultima oră.

Era noiembrie şi mica noastră vişină încă atârna de copacul ăla blestemat, doar că acum nu mai era verde ci maro şi stafidită. Nu îi reuşise nimic. Nu s-a copt, n-a căzut, n-a ajuns nici măcar căcat de pasăre ori om şi cu toate că acum frunzele căzuseră şi putea să vadă asfaltul de sub copac, cimitirul de vişine dispăruse, spălat de ploi de toamnă şi mături împinse cu silă de un alt soi de vişine care primeau spor de ruşine şi care îşi acceptaseră condiţia, trecând prin viaţă împinse de peristaltismul din maţele universului.
A murit atârnând, neagră şi îngheţată de gerul din Ianuarie fără să afle de ce…

[…]

Dacă v-aţi trezit pe cap cu nişte vişine cărora nu le găsiţi rostul mai bine faceţi nişte muffins. Scoateţi măruntaiele de la vreo 500 grame de vişine, apoi aruncaţi 300 de grame din ele într-o cratiţă cu 15 grame de amidon, vreo 30 grame de zahăr şi vreo 20 grame de amaretto. Ţineţi-le pe foc mediu amestecând din când în când până se dizolvă zahărul şi amidonul face din zeama lăsată de vişine un sos lucios. Ce faceţi cu celelalte? Aveţi răbdare.

Într-o cană de măsurat amestecaţi 130 grame de ou cu 170 grame de lapte bătut, 120 grame de unt topit şi răcit, nişte esenţe, ceva coji de citrice şi cel puţin 3 grame de sare fină. Separat într-un castron măricel, cerneţi de câteva ori 250 grame de făină cu 200 grame zahăr pudră, 10 grame praf de copt şi 4 grame bicarbonat de sodiu. Împreunaţi udele cu uscatele şi daţi în ele cu un tel cât să lege unele de altele. Pregătiţi 10 forme înalte cu hârtii de muffins în ele. Turnaţi 45 grame de compoziţie în fiecare formă, apoi o lingură din ciulamaua de vişine, iar 45 grame de compoziţie şi pe deasupra mai puneţi câte-o vişină din loc în loc. Dacă vreţi să vă plesnească frumos la cuptor turnaţi o picătură de unt topit în centrul fiecărui muffin, apoi faceţi din ea o cruce cu ajutorul unei scobitori.  Băgaţile în cuptorul preîncălzit la 235°C, fără ventilaţie dacă e electric şi de preferat cu mai multă căldură de jos, aşezate undeva la mijloc şi lăsaţi-le să se umfle bine la temperatura aia. Durează cam 10-15 minute în funcţie de cuptor. Odată umflate puteţi reduce temperatura la 190°C şi le mai ţineţi încă vreo 10-15 minute tot în funcţie de cuptor.


duminică, 12 iunie 2016

When In Moldova (Ep.3) - D-Day










Episodul 1 - In the deathcar

E 5 dimineaţa în Chişinău. Soarele se pregăteşte să răsară şi arşiţa pe care o creasem artificial în cameră se mai risipise. Am adormit pe la unu noaptea uitându-mă la un film cu Milla Jovovich pe un post rusesc, dar m-am trezit pe un altul ce rula o reclamă pusă pe repeat. Cred că o auzisem toată noaptea, altfel nu-mi explic visele fabricate de creierul meu în care Milla mă tot îndemna să-i „descopăr potecile neumblate”, iar eu mă conformam.

Din grupul cu care plecasem de la Bucureşti, pe lângă faptul că eram singura persoană cu genitalele plasate la exterior, eram şi singurul cofetar, deci singurul cu ceas biologic. Rujatele, funcţionau după alte coordonate, venind din domenii în care problemele începeau să apară mai târziu în zi, aşa că nu m-am mirat când au zis să luam micul dejun la 9:30. Eram treaz de două ore aşa că la 7:05 deja sorbeam dintr-un ceai negru în restaurantul de la parterul hotelului. Alături comandasem egged bread-ul din meniu aka frigănele. Nu mă aşteptam la garnitura de salată verde şi roşii, aşa că le-am împins într-un colţ şi peste pâinea înouată mi-am turnat câteva din pliculeţele de zahăr pentru ceai. Eram singur în tot restaurantul şi cei trei ospătari, exagerat de amabili cu un antisocial necioplit ca mine, roiau în jurul mesei asigurându-se că totul e în regulă. Totuşi în spatele acestei măşti profesionale pe care o purtau, puteai vedea cu uşurinţă cum se strică de râs uitându-se la un ţărănoi cum îşi toarnă zahăr peste egg bread-ul lor de cinci stele, care era chiar bun de altfel, crocant la exterior, potrivit de moale în interior şi cu un gust discret de beurre noisette, exact cum le făcea mamaie. Mi-am mai turnat nişte ceai şi-am început să citesc dintr-un Salinger pe care-l târam după mine. Câteva zeci de pagini mai târziu au coborât şi fetele. Adevărul e că nu mă chemase nimeni acolo să mă îndop cu mâncarea şi vinul lor bun. Aveam treabă, aşa că la 10, Elena, una din minionii Natei şi ai Vioricăi ne-a luat de la hotel cu un taxi care făcea maşina lui Sergiu să pară limuzină prin comparaţie.

[…]

Mă aflu la intersecţia dintre două străzi, într-o zonă frumoasă din centru Chişinăului, lângă două butoaie colorate. Aici e epicentrul Festivalului „Mai Dulce”. De-alungul celor două străzi stau aşezate pe-o parte şi pe alta standuri cu dulciuri de tot felul, fructe proaspete şi conservate, miere, nuci şi migdale, haine şi multe alte obiecte de artizanat. Nimic de acolo nu pare să vină de pe vreo linie mecanizată ori din îndepărtata Chină. Totul de mână, totul local. Într-un capăt de stradă stă montată o scenă unde se întâmplă diverse lucruri. De fapt, peste tot se întâmplă ceva. Oameni de toate vârstele şi copii în special se plimbă veseli, gustă din dulciuri şi iau parte la tot felul de ateliere şi concursuri.
Asta e cam tot ce-am apucat să văd, căci sunt imediat luat din acea agitaţie şi tras într-un colţ. Aici îi întâlnesc pe ceilalţi membri ai juriului. Suntem şase în total şi împreună avem sarcina de a găsi trei câştigători pentru concursul de amatori „Cireaşa de pe tort”. Într-un timp foarte scurt fiecare dintre noi are de gustat în jur de 15 prăjituri ca mai apoi să hotărâm câştigătorii pentru cel mai bun desert tradiţional, cel mai bun desert internaţional şi visul oricărui cofetar: cel mai bun desert raw-vegan.



Mă bucură nespus lipsa de interes a participanţilor faţă de dulciurile raw-vegane, care dincoace de Prut pare că s-a răspândit precum o ciumă, infectând un domeniu al cărui singur scop este să producă plăcere. Fiind foarte puţini concurenţi la această categorie, nu ne e deloc greu să alegem câştigătorul şi motivul pentru care o facem ţine mai mult de prezentare, decât de gust sau textură. Budincă de chia cu topping de căpşuni proaspete, totul într-un păhărel cu picior. Cel mai mult mi-a plăcut paharul şi standul. Singurul gust pe care l-am putut identifica a fost cel al căpşunilor care pluteau pe o secreţie albă, insipidă cu textură de salată de icre tăiate. Am fost în schimb dezamăgit de abundenţa deserturilor americane prezentate de concurenţi pentru categoria „cel mai bun desert internaţional”: cookies, cupcakes, cakepops şi cheesecake, toate extrem de dulci şi hipercolorate. Aici am căzut cu toţii de acord asupra unui cheesecake cu lămâie care a ieşit în evidenţă, dar mi-ar fi plăcut să văd mai multe deserturi din Franţa, Italia, Austria, Ungaria sau Turcia; poate anul viitor. 

Cel mai greu ne-a fost să alegem un câştigător pentru desertul tradiţional moldovenesc. Aici am descoperit Baba albă, Baba neagră şi Smântânelul, care deşi bune, n-au reuşit să se ridice la nivelul unui Medovik absolut delicios. Da, ştiu, Medovikul e la fel de tradiţional pentru ei cum e Doboşul pentru noi, dar mă aflu totuşi în Moldova, gulerul României, ţara în a cărei ceafă suflă Rusia de atâta timp, astfel încât merită să-şi însuşească acest tort drept unul de-al lor. Felicitări celor două fete, atât pentru tort cât şi pentru restul standului pe care l-am remarcat încă de la început.


Atunci când mănânci mult zahăr, sângele se transformă dintr-un lichid ce curge uşor într-un bulion, aşadar ce mi s-a întâmplat în următoarea oră nu-mi mai aduc prea bine aminte ştiu doar că îmi terminasem treaba pentru care am fost adus acolo, dar ziua de-abia începuse şi mai aveam multe de văzut.















vineri, 3 iunie 2016

When in Moldova (Ep.2) - Welcome to the hotel Chişinău


Episodul 1: In  the deathcar

Am intrat în Chişinău prin partea de est a oraşului şi cu toate că hotelul la care urma să ne cazăm era la maxim zece minute de mers cu maşina, pe o rută destul de dreaptă, Sergiu, care între timp se transformase în Serghei, a cotit-o spre nord. Au urmat apoi o serie de opriri făcute de acesta pentru a colecta bani de la nişte doamne care-l aşteptau pe marginea străzii. După bucla făcută, am intrat pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, una din străzile principale ale Chişinăului pe ale cărei laturi se află mai toate clădirile importante din capitală: guvern, parlament, primărie, câteva ministere şi poşta. Arhitectura clădirilor e interesantă, vegetaţia e abundentă, femeile superbe şi asfaltul e ca în palmă… ca în palma unei babe care-a muncit toată viaţa la colectiv. Bulevardul se termină în Piaţa Naţiunilor Unite unde se găseşte şi Hotelul Chişinău, genul acela  de clădire bine plasată, cu istorie şi detalii arhitecturale subtile, neglijată însă de cei în a cărei grijă se află. Serghei ne spune că hotelul e folosit acum pe post de clădire de birouri, dar din câte am văzut există şi camere de închiriat. Sloganul lor: „La noi te simţi ca la bunica acasă, nu e foarte modern, însă e curat, cald şi comod” este, cred eu, unul din motivele pentru care o să se aleagă praful de această clădire frumoasă. De când l-am citit mi-a apărut o babă în cap de care nu mai pot să scap şi care-mi spune: „Sunt bătrână maică, nu-s prea frumoasă, dar sunt (încă) caldă, umedă şi proaspăt epilată”… Mulţumesc, Hotel Chişinău!

Din fericire noi nu am stat „la bunica” ci la câteva sute de metri mai la vale, pe Dimitrie Cantemir 12, la Berd’s Design Hotel.  Mic, luxox, minimalist. Modern, dar cu motive tradiţionale moldoveneşti prezente la tot pasul, inserate discret şi integrate perfect în designul general al hotelului. Din câte am înţeles, covoarele cu motive naţionale, ce se găsesc în unele camere, au fost ţesute manual în Tibet, care dacă nu o fi vreun sat din Moldova, pe care nu reuşesc să-l găsesc pe hartă, nu e ceva ce pot aprecia. În rest nu am putut găsi vreun cusur întregului concept pe care Berd’s încearcă să-l prezinte, iar calitatea serviciilor face ca hotelul să merite toate colţurile din cele cinci stele pe care le are.
După ce-am primit cartelele, ne-am văzut fiecare de camera noastră. Aveam o oră la dispoziţie să ne reîmprospătăm după lungul drum. Fiind puţin răcit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să reglez temperatura cât mai sus posibil. Apoi am deschis TV-ul. Am butonat de la un cap la altul şi am găsit un singur post în limba română… nimic ştiinţific, nimic culinar, nimic pornografic. L-am închis şi m-am băgat în duş, căci mirosul din duba lui Serghei încă se ţinea după mine. Baia era impecabilă, la fel şi restul camerei. Nu lipsea nimic. De fapt lipsea, ori nu am ştiut eu unde să caut. În lista de preţuri a minibarului, pe ultima poziţie, şedea scris: „prezervative… 100 lei”. Nu aveam nevoie, dar eram curios să văd unde le ţin, ce marcă sunt şi câte. Poate sună stupid, dar prima oară m-am uitat în frigider, doar erau trecute pe lista de la minibar, apoi în dulapul de deasupra, apoi în sertarele de lângă, apoi în sertarele de la noptiere, sertarul de la masa televizorului, pe birou, în baie… nu erau nicăieri. M-am gândit că poate trebuie să suni la roomservice după ele sau că au uitat să refacă stocul. Bine că aveau alune căci începuse să mi se facă foame.

În lobby ne aştepta Viorica Nagacevschi, cea care avea să ne ţină companie în următoarele zile şi una din emisferele din spatele Festivalului Mai Dulce. Ea a avut grijă ca în prima seară să ne ducă într-unul din cele mai bune restaurante din Chişinău. Petru Chicu, bucătar şef şi totodată proprietar la Kiku Steak& Wine s-a gândit ca în locul unui meniu printat să ne pună pe masă tot meniul. Bruschete, salată, somon, porc, prepeliţă şi vită iar la final câteva deserturi. La insistenţa fetelor, la masă ni s-a alăturat Mimi, un Cabernet Sauvignon tânăr, care n-a văzut prea multă coajă, un roze frumos, sec, răcit exact cât trebuie. Vinul a fost bun, nu s-a potrivit cu tot ce era pe masă, dar a făcut pereche bună cu rujul de pe buzele fetelor şi nu aveam de gând să stric asta. Totuşi, involuntar, mecanismul de apărare împotriva feminizării excesive a mediului în care mă aflu, m-a transformat în ochii fetelor ce mă însoţeau din băiatul tăcut în nenorocitul care-şi permite să facă o femeie psihopată de la prima întâlnire. Lucrurile o luau la vale, dar între timp a sosit şi Nata sau Natalia Albot, după numele ei oficial – cealaltă emisferă din spatele Festivalului Mai Dulce şi nu numai, după cum aveam să aflu. De Nata m-am îndrăgostit instantaneu, dar aici nu era vorba de o iubire fizică ori platonică, cu toate că femeia e extraordinară, ci de una culinară. Pur şi simplu ma fascinat felul în care interacţiona cu mâncarea şi hedonismul sincer pe care-l manifesta în relaţie cu aceasta, total diferit de lăcomia patologică pe care o vezi la majoritatea celor care se declară iubitori de mâncare. Ne-am întors la hotel unde aveam să aflu în curând că 30 °C sunt prea multe chiar şi pentru un om răcit.

marți, 31 mai 2016

When in Moldova (ep.1) - In the deathcar


„Săptămâna trecută am fost la FESTIVALUL „MAI DULCE” din Chişinău. În următoarele zile  voi posta câteva articole despre experienţa trăită, oamenii interesanţi pe care i-am cunoscut şi locurile pe care le-am vizitat, toate adunate într-un text publicitar aşa cum numai eu ştiu să scriu. Dacă o să vă placă şi mai vreţi, daţi share, daţi like şi dacă nu, daţi-vă dracu’ de aici!”
                                                                                                                                                                                                                                                                            M.B.


Pe un colţ al Grădinii Icoanei  mă aşteptă un Volkswagen Transporter, albastru, aproape la fel de vechi ca mine. „Vezi că nu mai suntem acolo, suntem chiar la intersecţia dintre Xenopol şi Grigorescu. E o dubă albastră pe avarii.” Grăbesc pasul şi mă uit în zare. Văd duba, văd albastrul şters, însă nici un bec licărind a aşteptare. Deşi sunt încă la capătul opus al străzii, mă prind că aia e maşina după lumina roşie emisă de grupul cu care aveam să-mi petrec următoarele trei zile. Cu toate că, şi fără să vreau, stau mai tot timpul numai printre femei, singura dată când am mai avut atât de mult ruj roşu în preajmă a fost când am nimerit greşit pe raionul de cosmetice din Cora. După ce sunt întâmpinat cu clasicul „Cum poţi fi atât de slab?.. doar eşti cofetar.”, Sergiu, şoferul, îmi ia rucsacul şi-l îndeasă cu puţin efort printre valizele companioanelor mele. Urcăm toţi în maşină şi cu toate că oraşul e aglomerat Sergiu ajunge destul de repede la ieşire, apelând la manevre care ne fac să întindem mâna după centură. Acestea, deşi există, nu merg cuplate şi curând ne dăm seama că la 120’ la oră prin sate sau curbe strânse, abordate pe contrasens, oricum nu ar mai conta. Nu mi-a fost niciodată frică de moarte, nu-mi era nici acum, mă temeam doar de perspectiva de a ajunge o grămadă de MDM inconştientă, dar încă vie, prin vreun spital care face şpriţ cu dezinfectanţii. Peisajul e urât, dar odată ce trecem de Bârlad lucrurile se schimbă brusc şi pur şi simplu nu-mi mai pot lua ochii de pe geam. Moldova e toată ca o pătură mototolită, plină de cute, de dealuri şi de văi, nimic nu e drept, nimic nu e ordonat şi de-odată stilul de condus al lui Sergiu pare să capete logică. Acesta reuşeşte să ne aducă la destinaţie întregi, cu o oră mai devreme, deşi pierdusem o grămadă de timp la vamă. 

luni, 18 aprilie 2016

Psihopatiserul Arti Zan (Ep.1)



 - Unde te vezi peste cinci ani?

Artur nu mai era de mult atent la omul care-i punea întrebările, în schimb cerceta curios lampa de metal de pe biroul celui care-i lua interviul. Aerul din jurul ei se dilata de la căldura intensă pe care o degaja.

- V-aţi fript vreodată?

- Poftim?

- De lampă, v-aţi fript vreodată?

- Nu, dar nu văd…

- Spuneţi-mi, credeţi că o să vă frigeţi vreodată în următorii cinci ani?

Omul din faţa lui Artur schiţă un zâmbet amestecat cu scârbă, oftă şi începu să-şi facă ordine prin hârtiile de pe birou.

- Înţeleg ce vrei să faci, dar noi aici nu căutăm filozofi, noi vrei oameni serioşi, care să stea cu noi mult timp, pe care să-i creştem şi care să aducă valoare echipei noastre.

- Deci fanteziile mele pe termen lung vă ajută pe voi să vă daţi seama dacă sunt omul potrivit.

- Mai degrabă aspiraţiile. Îmi poţi răspunde te rog?

Artur se uita din nou la lampă, de data asta începu să urmărească firul care se pierdea sub birou şi se întreba cât de lung e.

- La închisoare. Îi răspunse Artur scurt, apoi luă lampa de pe birou şi îl lovi cu ea în cap pe omul de pe scaun. Acesta se prăbuşi pe podea, iar sângele începu să-i şiroiască ajungând până la talpa pantofului lui Artur.

- Nu sunt sigur dacă pentru omor sau vătămare corporală, rămâne de văzut…

Luă un şerveţel din pachetul de pe birou şi îşi şterse pantoful, apoi aruncă şerveţelul la întâmplare şi ieşi din birou. Trecu pe lângă secretară şi îşi luă la revedere zâmbind.

Era al optulea interviu la care Artur participa într-o singură săptămână şi la toate opt a primit aceleaşi întrebări de la oameni care nu ştiau să facă nici o clătită. Toţi vroiau de la el previziuni şi autoportrete, dar nimeni nu era curios să afle dacă ştie diferenţa dintre demarara sau turbinado, dintre o bezea italiană şi una franţuzească sau la ce temperatură se pasteurizează o cremă cu ouă.

Nu era primul om pe care îl omora sau încerca să-l omoare şi nu îi era teamă că o să intre la închisoare, deşi nu mai fusese niciodată până atunci. Nu avea prieteni, nu avea un loc de muncă, nu îşi mai plătise întreţinerea de un an, iar Luiza Cuscă, tipa cu care stătea, îl părăsise de trei luni, aşa că un peisaj nou îi suna interesant acestuia.

În drum spre casă trecu prin piaţă şi îşi cumpără o legătură mare de ridichi roşii. Ridichiile erau unul din puţinele lucruri care-l mai făceau fericit pe Artur. Îi plăcea să le mănânce în loc de popcorn când se uita la filme. Îşi pusese „The Delicate Delinquent” şi se apucă să ronţăie. După o oră adormi în faţa laptopului şi scăpă castronul cu ridichi pe podea, acestea rostogolindu-se peste tot.

Artur visa că patronul de la ultimul loc unde a lucrat încerca să-l omoare. Visa asta aproape în fiecare noapte de câteva săptămâni, de fiecare dată alt scenariu, dar aceeaşi idee. Un om furios de 130 de kile care încerca să-l strivească sub propria greutate.

Soneria suna în continuu de un minut. Artur se trezi transpirat şi sări din pat, călcând pe o ridiche. Se duse la uşă şi deschise fără să se mai uite cine e.

- Vai vecine, te-am deranjat?

- Nu, ce s-a întâmplat?

- Uite, iar am apăsat pe nu ştiu ce buton şi nu mai pot să schimb programele la televizor.

- Bine, vin imediat, staţi să pun ceva pe mine.

- Ei, aş… stai liniştit! Ce, eu n-am trei în casă? Crezi că n-oi fi mai văzut bărbaţi în chiloţi.

Deşi tocmai visa cum o namilă de om încerca să-l omoare, Artur se trezise cu o erecţie inexplicabilă pe care o ascundea după uşă, dar cum doamna Stănescu avea o urgenţă se hotărâ că nu e acum momentul să se ruşineze şi porni pe urmele acesteia cu un mers ciudat. Ceea ce nu menţionase doamna Stănescu e că în casă avea şi o fată, Simona, care stătea cu chirie.

- Ce faci dom’le, nu ţi-e ruşine? Ieşi din casă mea!

- Păi eu am zis să pun ceva pe mine, dar dacă aţi insistat, ce era să fac?

- Ieşi odată! Vrei să te vadă fata asta?

- Eu aş vrea, dar…

- Perversu dracului! Să nu te mai văd pe aici! Îl împinse pe Artur afară şi trânti uşa după el. În tot acest timp Simona privea amuzată prin uşa întredeschisă de la dormitorul din fundul apartamentului.

După un sfert de oră soneria se auzi din nou. Artur scăpase de erecţie şi acum avea şi nişte pantaloni pe el. Deschise uşa tot fără să se uite şi…


Va urma…



























sâmbătă, 2 aprilie 2016

Filosofisticat (Ep.1) - Albăstrele


Când spui despre o roşie că e roşie, e doar o impresie, de vreme ce atomii din care e compusă acea roşie reuşesc să absoarbă toate culorile din spectrul luminos mai puţin roşul, pe care îl reflectă înapoi spre retina noastră. Aşadar roşia e orice numai roşie nu. E albastră, verde, kaki sau magenta, dar nu roşie. Mergând pe acelaşi fir logic am putea spune că negrii sunt cei mai albi oameni din moment ce reuşesc să absoarbă tot spectrul luminos, despre ale cărui culori am învăţat în şcoală că puse laolaltă devin alb. Ceea ce înseamnă că oamenii care se consideră albi sunt de fapt adevăraţii negri. Şi cum roşu cu verde fac maro înseamnă că eu sunt un negru cu ochi albaştri. Dacă tot am adus vorba de maro…


Nu mi-a plăcut niciodată cum sună negresă. La prăjitură mă refer. Bine, nici prăjitură nu-mi place cum sună. E prea apropiat de prăjeală şi pentru un popor francofon nu înţeleg cum n-am fost în stare să găsim un nume mai bun. Când eram mic şi mâncam negresă, mă gândeam mereu că trebuie să aibă vreo legătură cu femeile negre. Când am mai crescut şi am descoperit cuvântul rasist, am ajuns la concluzia că nu sunt unul, de vreme ce-mi plac negresele, dar nu şi cuvântul folosit pentru a le denumi. Apoi m-am făcut cofetar şi-am văzut că negresa asta, oricât de mult am diluat-o cu ingrediente ieftine, de la margarină până la sifon, nu e nimic altceva decât un brownie. Atunci, dacă cei care au inventat această prăjitură au găsit de cuviinţă să-i spună brownie, vorbitori de limba engleză fiind, mă gândesc că au făcut-o ţinând cont de culoarea maro pe care prăjitura o are. Recunosc că nu am cercetat în profunzime, dar până acum se pare că nimănui nu i s-a părut o idee bună să echivaleze „brownies” cu „maronele”, aşa că până voi fi contestat, mi-o asum şi o dau mai departe ca pe o alternativă mai corectă din toate punctele de vedere. Totuşi, dacă ar fi să ţin cont de lema enunţată mai sus, azi o să vă dau o reţetă de albăstrele.


Totul începe într-o oală cu fundul gros aşezată pe un foc mic cu 140 grame de unt 82%, 35 grame de unt de cocos, 100 grame de ciocolată 85%, 15 grame cacao şi măruntaiele de la un baton de vanilie, amestecate constant, până când ingredientele se topesc. Maronelele or să fie pe atât de bune pe cât sunt şi ingredientele din această primă compoziţie aşa că încercaţi să vă abţineţi de la Pilos şi Kandia. Folosiţi ouă de la găini stresate şi zahăr de la bulgari dacă v-a găsit economisitul, dar nu vă atingeţi de ciocolată. 


Pe acelaşi foc mic, dar într-o altă oală cu fund kardashianic am încălzit 175 grame de ou împreună cu 275 grame de zahăr granulat şi 2 grame de sare de Subcarpaţi, amestecând în continuu cu un tel până s-a dizolvat zahărul. Ce faceţi mai departe, depinde de cât de groasă vă place. Dacă o preferaţi subţire, densă şi umedă luaţi-o de pe foc şi nu-i mai faceţi nimic. Dacă o vreţi groasă, aerată şi mai puţin umedă, tot în afara focului, luaţi telul în mână şi exersaţi-vă încheietura vreo cinci minute ori până se umflă, iar dacă mâna nu vă mai ajută ca pe vremuri, puteţi oricând folosi mijloace electromecanizate. Apoi şi într-un caz şi în celălalt încorporaţi smoala din prima oală în compoziţia din cea de-a doua, cu menţiunea să vă purtaţi mai delicat cu ouăle dacă v-aţi decis să le faceţi spumă. La final nu mai rămâne decât să cerneţi peste 115 grame de făină tip 550 cu 10% proteină şi să o amestecaţi doar cât să se încorporeze. 


Compoziţia e suficientă pentru o tavă de 25/18cm unsă cu unt şi tapetată cu foaie de copt. În funcţie de cât de mult aer băgaţi în ea, poate să iasă înaltă de la 2 până la 4 cm. De copt se coace la jumatea cuptorului preîncălzit, la 165°C timp de 30 minute într-un cuptor electric cu ventilator şi căldură de jos sau la 175°C timp de 35 de minute într-unul cu gaz, cu menţiunea că fiecare cuptor e diferit şi dacă nu vă iese înseamnă doar că nu aveţi o relaţie intimă cu cuptorul vostru aşa cum orice făcător de dulciuri ar trebui să aibă.



În finalizare, dacă tot am zgâriat superficial subiectul discriminării cromatice, vreau să vă las cu un gând lipicios pe faţă: în ziua de azi există mai mulţi sclavi decât oricând altcândva în istoria omenirii şi o bună parte din ei sunt copii folosiţi la munci simple, dar periculoase, undeva în procesul de producţie al unor lucruri pe care le folosim cu atâta plăcere. Aşa că data viitoare când vă băgaţi piciorul într-o talpă moale, daţi cu degetul peste un ecran lucios sau daţi pe gât cantităţi considerabile de ciocolată fină, fiţi siguri că la celălalt capăt există cineva în picioarele goale care-şi dă cu degetul pe sub nasul plin de muci şi mănâncă doar cât să funcţioneze. Mie nu-mi pasă, căci sunt o brută lipsită de empatie, dar poate vouă vi se pune măcar un nod în gât.

miercuri, 9 martie 2016

Poveşti EB.. cu reţetă (Ep.1) – Opt pe Nouă

 Nota autorului: „Alături de articolele de Stand-up Scientology, ca cele despre făină şi de Minime, pe care am decis să le preiau şi să le continui de pe fostul meu blog cu ţâţe, azi debuteaz cu un nou tip de articole şi anume Poveştile Empirico-Banale însoţite de o reţetă. Empirico-Banal, dacă sunteţi proşti şi nu v-aţi prins deja, este un stil literar pe care tocmai l-am inventat azi nouă Martie la miez de noapte, ce se vrea a fi opusul stilului SF atât de popular în ziua de azi.”

Alaltăieri, de ziua femeii, nici nu ieşisem bine din bloc şi în mai puţin de 100 de metri am auzit minim trei doamne plângându-se altor doamne despre viaţa lor nefericită. Supărarea plutea în aer şi aerul  lovea, în sunete ascuţite scoase dintre buze subţiri, pereţii blocurilor ce rezonau cu gălăgia de afară, căci în fiecare apartament se afla o femeie mâhnită că bărbatul ei, odată fără de burtă şi chelie, nu i-a mai luat o floare de când era tânără. A preferat în schimb să-şi ia un pet de bere la doi litri şi să se facă muci înainte ca ea să apuce să vorbească. A iubit-o cândva, dar acum nu mai poate suporta această variantă stafidită sau împănată, după caz, şi mult mai gălăgioasă a fetei pe care o cunoscuse cu decenii în urmă. Şi ea l-a iubit de mult, dar acum, deşi carnea ei obosită şi bătrână strigă după o mângâiere, preferă să stea chircită într-un pat, în altă cameră, să îşi dea singură cu unsori, decât să se lase atinsă de mâna aspră a epavei cu care împarte micul apartament. Ea nu mai e femeie în faţa lui, dar a rămas femeie în faţa lui Dumnezeu şi ca o bună creştină coace de zor la împletituri unse cu miere şi date prin nucă. „Le-am făcut pentru porcu’ de bărbate-miu”, dar de fapt le-a făcut din inerţie, de pe vremea când avea copii în casă. Acum, ce n-a reuşit să împartă prin vecini, stă să se usuce pe masă, căci porcu’ are o dietă mai lichidă. Patruzeci de idioţi, care s-au căcat pe ei de frig într-un lac de dragul lui Dumnezeu, sunt nimic pe lângă milioanele de femei şi bărbaţi, martiri ai prostiei, ce aleg să sufere o viaţă întreagă unii lângă alţii, fiecare în micul lor lac îngheţat, crezând şi acceptând că viaţa e rea şi stupidă, dar totodată ignorând faptul că ei sunt idioţii care au ales să intre şi să rămână în acel lac.

Afară, departe de suferinţa casnică, îmi continui drumul către piaţă. Fentez doi căcaţi, unul mare, bine conturat şi închis la culoare, probabil al unui Bullmastiff şi altul moale, descompus, târât de tălpi neatente în mai multe direcţii, trasând dâre de culoarea şofranului pe asfaltul ud. Ajung în piaţă şi mă afund în mlaştina de oameni încercând să-mi croiesc drum către taraba cu nuci. Aici nu sunt decât eu şi câteva babe înăcrite. Restul, viitorii martiri ai iubirii, se calcă în picioare la chioşcurile cu flori pentru nişte beţe perisabile, inodore şi colorate în vârf, vândute de oameni la fel de coloraţi, la suprapreţ şi fără taxe. La taraba cu nuci, în zona amenajată pentru cei cu certificat de producător, dau peste un om la fel de colorat ca ăia de vând flori şi încep să cred că doar cei din etnia în speţă mai produc ceva în ţara asta. „Patruşcinci’ dă lei!”, „..şi acum cursul valutar: un Dolar American, 4.05 lei… un Franc Elveţian, 4.08 lei… un Euro, 100 grame de nuci ”. Nu e ca şi cum ai avea de ales. Toate grămezile de nuci de pe toate tarabele sunt din acelaşi sac şi preţul îl dictează cel ce are sacul. Cumpăr resemnat o cantitate mai mare decât cere reţeta, căci reţeta nu conţine nici lemn nici viermi, nici mucegai, apoi îmi croiesc iar drum prin mulţimea colcăindă şi cumva în drumul înapoi de la piaţă spre casă, deşi nu vreau, mă trezesc cărând şi eu un mănunchi de beţe inodore pentru cea care peste decenii, probabil nici nu o să mai vrea să doarmă în pat cu mine.
Ajuns acasă, pun 75 grame de lapte dulce la încălzit, fărâm între degete 25 grame de drojdie proaspătă peste care presar 50 grame de făină 480, apoi frec totul cu un tel şi las castronul să stea undeva la cald.



I: Faci d-alea?
M: Da..
I: Yei! Şi dă să mă ia în braţe. Bă, da’ cam puţi!
M: Cum dracu să put, mă? Abia m-am spălat.
I: Nu ştiu, dar puţi a brânză, a picioare, a cur nespălat! Apoi mă împinge.
M: E drojdia mă! Îmi miroase mâna a drojdie!
I: Ei, da! Cum să miroasă drojdia aşa urât?
M: Dar cum crezi că aş putea eu să miros aşa de urât? Şi îi dau mâna s-o miroasă. Te rog, dacă o să put vreodată aşa să te dersparţi de mine. Eu unul aşa aş face.



Într-un castron mare amestec 100 grame de ou cu 25 grame de zahăr, 6 grame de sare fină, coaja de la o lămâie mare şi nişte esenţe, 225 grame de lapte cald şi 425 grame de făină 480. Las făina să tragă umezeala un sfert de ceas apoi încorporez maiaua de mai sus şi frământ coca până se dezlipeşte de castron. Cum nu am trei mâini şi Izabela nu vrea să-mi ţină castronul, mă aşez pe un colţ de pat şi cu castronul între picioare încep să frământ furios coca. Zicea o tipă zilele trecute că frământatul pâinii pentru babele de la ţară era ca un fel de yoga, le ajuta să se deconecteze, să nu se mai gândească la nimic. Eu mă gândesc la buci. Juma’ de ceas cât apuc, plesnesc, rotesc şi ciupesc coca aia mă gândesc numai la buci. Nimeni nu ştie să se poarte mai bine cu un cur de femeie decât un bărbat care frământă cocă.



I: Zici că faci laba! Imi zice Izabela, care stătea undeva în spatele meu.
M: Nu ştiu cum îţi închipui tu că face un bărbat laba, dar în nici un caz nu arată aşa.
I: Eu dacă aş avea puţă, aşa aş face!
M: Da, şi eu dacă aş avea pizdă… m-ai văzut cum dau brânză pe răzătoare?


După ce-am bătut bine coca mă străduiesc să încorporez 100 grame ulei de floarea soarelui, apoi acopăr vasul şi uit de el într-un loc cald aproape un ceas. Scot coca pe masa unsă cu ulei, o împăturesc şi o apăs să iasă gazele din ea apoi o mai las să se relaxeze un sfert de ceas. O întind apoi subţire de juma’ de centimetru şi o tai în două. Pe fiecare jumătate lungă a fiecărei jumătăţi tăiate presar nucă măcinată amestecată cu un praf de nucşoară şi rulez strâns până la jumătate. Întorc jumătatea goală pe partea cealaltă, o presar şi p-asta cu nucă şi o rulez la fel de strâns. 



Tai apoi bucăţi groase cât un deget de ţăran, le pun în tavă cu spaţiu suficient între ele şi le las la crescut. Repet operaţiunea şi cu cealaltă jumătate. După ce-au crescut le vâr în cuptorul pe gaz, la mijloc, preîncins la 200°C şi le coc cam 15-20 de minute sau până devin brun aurii. Tăvile care aşteaptă să fie coapte stau între timp într-un loc mai răcoros. Cât timp se coc opturile pregătesc un sirop din 300 grame zahăr granulat şi 300 grame apă. Îl răcesc puţin şi adaug 100 grame miere de tei şi 100 grame de Muscat parfumat. Înec fiecare măcinic în siropul călduţ şi îi las să se odihnească într-o tavă. Repet operaţiunea dacă simt că mai e nevoie. Apoi aştept câteva ore ca gustul şi textura să ajungă la apogeu.



Şi-am încălecat pe Izabela şi m-a dat la o parte că încă îmi mai puţea mâna a drojdie.

marți, 26 ianuarie 2016

Minime (Ep.13) - Universuri perpendiculare


Am început anul foarte bine. Luna asta am realizat tot ce mi-am propus şi asta pentru că tot ce mi-am propus a fost să nu realizez nimic. Mi-am dat în sfârşit seama cât de valoroasă e viaţa, mea, pentru alţii. Toată lumea, cunoscută ori nu mie, are nevoie de mine. Sunt important. Sunt peste tot. Sunt copilul cuiva, nepotul cuiva, strănepotul cuiva, sunt frate, văr, unchi, cumnat. Sunt într-o relaţie. Sunt partener, jumătate, marea iubire ori dezamăgire. Am potenţial. Sunt un potenţial tată, un potenţial soţ, un potenţial amant. Sunt din societate. Sunt angajat, recrutat, intervievat, evaluat, recompensat, utilizat, stresat, disponibilizat. Lucrez, şomez, produc, consum, cheltui, împrumut, plătesc, primesc, dau înapoi. Sunt client, consumator, audienţă. Sunt spiritual. Cred, nu cred, mă rog, blestem, îngenunchez şi ridic pumnul la cer. Sunt om. Respir, transpir, inspir sau dezamăgesc, vorbesc, greşesc, reuşesc, mă prăbuşesc. Râd, plâng, strâng… din dinţi, cariaţi, plombaţi, detartraţi. Mă spăl, mă-mput, mă spăl la loc. Mă duc, mă-ntorc, mă culc, mă scol. Mănânc, mă cac, mă fut şi mor.  Sunt cifre, litere, vorbe ori simple gânduri. Sunt pe o hârtie sau într-un cip, în gura cuiva… şi nu aşa cum aş vrea, sau doar în capul lor. Exist. Exist şi nici nu mai trebuie să gândesc pentru asta. O fac alţii pentru mine. Mie nu-mi mai rămâne, decât să mă îndoiesc. 

vineri, 8 ianuarie 2016

FĂINA DE LA BOB LA BOU - CAPITOLUL V


La raft

După cinci articole plictisitoare şi incomprehensibile pentru unii, amuzante şi oarecum inteligibile pentru alţii şi utile pentru cei câţiva, am ajuns în sfârşit să vorbesc despre făină. Adevărul e că despre făină am vorbit şi până acum, doar că pentru majoritatea, primul contact cu făina se petrece abia la raft, atunci când întind mână după o pungă de hârtie pe care scrie, printre altele şi „făină”.

Acu’ ceva ani, când eram şi eu la fel de prost ca orice idiot pus în faţa unui raft, îmi alegeam făina în funcţie de şi nu neapărat în această ordine: preţ, ambalaj şi informaţiile tipărite cu litere mari. După ce economistul, intelectualul şi maimuţa din mine se puneau de acord, luam o pungă de făină, mă duceam acasă şi o foloseam la ce aveam nevoie. Uneori îmi ieşea, alteori nu şi făina era ultimul lucru pe care mă gândeam să dau vina. Accesul la internet şi site-uri cu reţete a fost un fel de Decembrie ’89 pentru cei care manifestau interes faţă de mâncare. La fel cum democraţia lor a fost prost înţeleasă şi aplicată aşa s-a întâmplat şi cu reţetele. Noi n-am ţinut niciodată cont de diferenţa dintre ingredientele lor şi ale noastre, făina fiind cel mai bun exemplu chiar şi după un sfert de secol.

În primele cărţi piratate pe care am pus şi noi mâna, vedeam reţete care foloseau cake flour, AP flour sau bread flour, fără ca acestea să explice şi ce înseamnă fiecare. Cu puţina engleză pe care o ştiam ne-am dat seama că e vorba de făină pentru chieg sau pită şi ne-am dus ca vitele la raft s-o căutam, doar că la raft abia apăruse făina diferenţiată de un cod de trei cifre, care conform legii, informa consumatorul despre cantitatea de cenuşă din făină. La început găseai doar 480 şi 650, restul de coduri fiind accesibile numai celor din panificaţie, căci la vremea respectivă nu exista piaţă pentru făina mai închisă la culoare, fiind considerată inferioară. Lumea vroia praf de cretă şi când piaţa cere, întreprinzătorul i-o dă. Şi le-a dat-o bine. Atât de bine, că departamentele de marketing ale întreprinderilor proaspăt privatizate au născocit făina tip 000 (aka trei nule pentru babe), care nu e nimic altceva decât făină 480, pentru că orice ai face, nu poţi obţine o făină cu zero cenuşă. Deşi o dezinformare precum 000 e permisă de lege, exagerări precum 0000 sunt strict interzise – mulţumim deci legislativului pentru grija pe care o poartă pentru consumator. După câţiva ani, tot cineva din departamentul de marketing al unuia din puţinii producători de făină din ţară, lovindu-se probabil de  o reţetă care cerea cake flour, a sesizat oportunitatea introducerii pe piaţă a conceptului de făină pentru prăjituri şi făină pentru cozonac. Făina pentru pânie era irelevantă, căci lumea nu auzise încă de Codruţa şi sourdough. Sigur, toată treaba asta s-a petrecut doar pe ambalaj, căci înăutru era acelaşi căcat de făină. Era exact situaţia aia în care parlamentul votează o lege, iar executivul nu are normele metodologice şi infrastructura necesară pentru a o aplica. Tehnologia şi materia primă pe care morarii o aveau la vremea respectivă nu permitea producerea acelor tipuri de făină, cu toate astea ele existau pe piaţă, doar cu ambalajul. Preţurile erau evident mai mari, justificate nu de costurile de producţie ori cu materia primă ci de cele ale departamentului de marketing.

Acum, după mulţi ani, după multe tone de făină trecute prin mâini şi cărţi trecute prin cap, nu mai sunt la fel de prost ca orice idiot pus în faţa unui raft, doar că atunci când imi aleg făina tot la preţ, ambalaj şi infomaţii tipărite cu litere mari mă uit. De ce? Pentru că e acceaşi făină de căcat şi alte criterii după care să o aleg nu există. Diversitatea de la raft nu e nimic altceva decât marketing. Cu ce vă pot eu ajuta deci, într-un articol despre făină, ca data viitoare când întindeţi mâna după o pungă de făină să ştiţi ce să alegeţi?

În primul rând, porniţi de la ideea că tot ce găsiţi la raft inscripţionat cu 000, 480, 550 sau 650 nu e nimic altceva decât făină ordinară (standard), adică all-purpose flour cum zic americanii. Uitaţi tot ce aţi citit pe la toate proastele care s-au gândit să vă fie de folos scriind articole de căcat în care ziceau că 000 e cake flour, 550 e pastry flour şi 650 e bread flour. Mai toată Uniunea Europeană, din care se pare că facem şi noi parte, clasifică făina, din Dumnezeu ştie ce motive, după procentul de cenuşă – o caracteristică aproape irelevantă pentru consumatorul obişnuit. Americani mai practici din fire, o clasifică după funcţionalitate, luând în calcul mai mulţi factori, procentul de cenuşă nefiind unul din ei. Aşadar, stau şi mă întreb cum s-au gândit tâmpitele astea pe net să le potrivească unele cu altele? Hai să le luam pe rând, zic…

Făina 000 şi făina 480 sunt una şi aceeaşi. Tehnic vorbind, făină 000 nu există, pentru că oricât de bună ar fi tehnologia de rafinare nu ai cum să obţii un procent de cenuşă mai mic de 0.35%. Îi zice 480 căci procentul maxim admis de cenuşă e de 0,48%. Făina 550 are un procent de cenuşă cuprins între 0,48 şi 0,55%. Făina 650 între 0,56 şi 0.65%. Aţi prins ideea, nu? Legislaţia încadrează toate aceste 4 tipuri în categoria făină albă. Celelalte categorii sunt făina semialbă (800 şi 900) pe care nu le-am văzut niciodată la raft ele fiind în general folosite în industrie, făina neagră (1250 şi 1350) şi făina dietetică (1750, graham şi integrală). Despre procentul de cenuşă sunt multe de spus şi o să le spun separat într-un alt articol. Pe scurt, el reprezintă cantitatea de minerale din făină. I se spune cenuşă pentru că e tot ce rămâne din făină după ce aceasta a fost arsă într-un laborator, în condiţii controlate, pentru a stabili cantitatea de minerale pe care lotul de făină analizat îl conţine. Aşadar făina nu conţine cenuşă ci minerale. Cu ce o ajută deci pe Tanti Florica de la doi codul acesta scris mare pe fiecare pungă de făină. Păi într-un mod indirect şi incomplet îi spune babei cât de colorată e făina. Mai ţineţi minte obsesia făinii albe a consumatorilor, de care au profitat ăştia când au introdus pe piaţă făina 000? Ei bine, obsesia aia încă nu a dispărut şi omul vrea să ştie cât de albă e făina pe care o cumpără, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Problema e că toată făina de la raft e albă, după cum v-am explicat mai sus. Un procent de maxim 0,65% nu o să influenţeze niciodată atât de mult culoarea produsului finit. Abia de pe la 0,90% încolo se întâmplă lucruri.

Mai ţineţi minte când spuneam că un producător s-a gândit acum mulţi ani că ar fi bine să introducă pe piaţă făina pentru prăjituri şi făina pentru cozonac? Ei bine azi, majoritatea brandurilor au în portofoliu astfel de făinuri, dar la fel ca şi atunci, ele sunt speciale doar pe ambalaj. Lipsa de educaţie, cunoştinţe şi reacţie a consumatorului, împreună cu legislaţia învechită şi permisivă, le permite. Şi pentru că e mult mai uşor şi ieftin să obţii o făină ordinară decât una specială, evident că tu ca producător vei alege prima variantă atâta timp cât prostul nu se prinde. Doar că eu m-am prins jegoşilor, aşa că să vă ţineţi bine. Zic că a venit timpul să puneţi în pungă ce scrie pe ea. Şi voi, tehnocraţilor, poate mai reglementaţi puţin domeniul ăsta lăsat de izbelişte.

Să trecem acum peste ocean, unde există şi legislaţie şi respect pentru consumator. Probabil pentru că americanul de rând e mai idiot, dar nu mai prost, cei de acolo s-au gândit să clasifice tipurile de făină în funcţie de destinaţie şi funcţionalitate. Ei iau în calcul caracteristici precum, procentul de proteină (din care mare parte e gluten), mărimea particulelor şi culoarea.

Americanii au şi ei făina lor ordinară – îi spun all-purpose flour şi poate fi folosită la aproape orice, rezultatele fiind decente. Au un conţinut proteic cuprins între 9 şi 11%. Din câte m-am uitat eu pe pungile noastre de făină n-am văzut niciuna cu un conţinut sub 9,5% şi rar trece de 11,5%. Doar că procentul nu e singurul lucru important ci şi calitatea glutenului din acel procent. Ce trece de 11,5% la ei e considerat bread flour, iar la noi noroc chior. Când puneţi mâna pe o pungă pe care scrie peste 11,5% proteine nu vă bucuraţi încă. Mergeţi mai întâi acasă şi frământaţi o cocă de pâine. Dacă e elastică şi nelipicioasă aţi dat de aur. Uitaţi-vă la lotul înscris pe pungă şi luaţi cât să vă ajungă un an. Şansele ca următorul lot să fie la fel sunt foarte mici. La americani, făina pentru pânie poate să treacă şi de 14%, iar calitatea glutenului să fie una foarte bună din simplul motiv că ei cultivă grâu tare de iarnă, pe când noi nu. Problema cu americanii e că ei cred că „bigger is better”, doar că nu-i aşa. O făină peste 12,5% devine irelevantă – facem totuşi pâine, nu cauciucuri. Cu cât glutenul e mai mult şi mai bun cu atât frământatul manual şi chiar cel cu maşinării obişnuite devine mai greu, o astfel de făină cu steroizi fiind utilă doar industriei şi nu micului artizan. Aşadar, când aveţi o reţetă care vă spune să folosiţi făină pentru pâine, luaţi la rând toate pungile de pe raftul cu făină indiferent că e 000 sau 650 şi alegeţi-o pe cea cu procentul cel mai mare de proteine scris în tabelul de pe una din lateralele pungii. Nu o să aveţi noroc întotdeuna, dar e cea mai bună opţiune până una alta.

O altă făină pe care ei o au şi noi nu, este cake flour. Luaţi voi în mână orice pachet pe care scrie făină pentru prăjituri şi o să vedeţi că niciuna nu are sub 8% proteine, aşa cum ar trebui. Pe lângă proastele care vă spun că 000 e acelaşi lucru cu cake flour, mai sunt şi sfertodoctele care vă spun că dacă nu aveţi făină pentru prăjituri să amestecaţi făina obişnuită cu nişte amidon. Ce nu vă spun ele, pentru că nu ştiu, e că tot amidonul de pe piaţă e de porumb, care în funcţie de tehnologia prin care a fost obţinut şi destinaţia pe care o are se poate comporta diferit faţă de amidonul nativ din grâu. Dar să zicem că v-a pus Dumnezeu mâna în cap şi amidonul de porumb pe care îl aveţi voi are cam aceleaşi caracteristici cu unul de grâu. Fiecare făină ordinară are un anumit procent de proteine aşa că trebuie să vă apucaţi de nişte 3 simple ca să ajungeţi unde trebuie, adică sub 8%, doar că proteinele şi amidonul nu sunt singurele variabile pe care trebuie să le luaţi în calcul şi lucrurile nu se opresc aici. După ce aţi terminat treaba pe hârtie trebuie să vă apucaţi fizic să distribuiţi in mod uniform particulele de amidon printre cele de făină, lucru pe care îl faceţi nu cernând de câteva ori, ci de foarte multe ori făina. Să zicem că aţi făcut şi asta, trebuie să vă spun că după tot efortul, tot nu aveţi nimic apropiat de cake flour-ul americanilor. Să luam făina 480, care teoretic e cea mai rafinată şi cu mărimea particulelor cea mai mică. Legislaţia spună că cel puţin 65% din particule au dimensiuni de peste 125 de microni, pe când mărimea recomandată pentru particulele de făină pentru prăjituri e de 10 microni. Să vă văd cum o rezolvaţi p-asta. Şi o ultimă precizare. Cake flour-ul americanilor e clorinată, adică e tratată cu vapori de clor pentru a o albi. Clorul reacţionează cu pigmenţii din făină (cei care dau cu adevărat culoare făinii, nu cenuşa aşa cum crede toată lumea) şi îi neutralizează. În afară de asta el oxidează făina. Oxidarea făinii e un proces natural care se produce prin expunerea făinii la aer pentru o perioadă îndelungată. Prin această expunere la aer făina se albeşte şi proteinele ce formează glutenul încep să se denatureze. De aceea o făină veche nu mai face o pâine la fel de bună ca una relativ proaspătă. Clorul face acelaşi lucru, doar că mult mai repede, deci mai economic. Europenii, mai sceptici, au interzis înălbirea făinii prin orice altă metodă decât cea a expunerii la aer. Deci încă un motiv pentru care nu o să vă apropiaţi niciodată de cake-flour. Aşadar, ce faceţi când aveţi o reţetă care vă cere cake flour? Vă duceţi iar la raft, doar că de data asta căutaţi făina cu cel mai mic procent de proteină. Nu o găsiţi nimic sub 9% deci nu vă chinuiţi degeaba. Uitaţi-vă să aibă şi o dată cât mai apropiată de expirare. Cu cât e mai veche, cu atât proteinele devin mai slabe. Apoi căutaţi cel mai ieftin amidon de pe piaţă. Cu cât e mai ieftin, cu atât e mai puţin modificat şi o să fie mai apropiat de cel din grâu. Apoi calculaţi şi cerneţi până vi se acreşte. În final băgaţi făina la cuptorul cu microunde vreo 10-15 minute. Căldura o să slăbească şi mai mult glutenul şi o să modifice în aşa fel amidonul încât să fie mai receptiv la grăsimea din compoziţia pe care vreţi să o faceţi, aceasta fiind de fapt caracteristica de bază pe care făina asta ar trebui să o aibă.

Făina pentru patiserie – pastry flour,  e undeva între făina pentru prăjituri şi cea ordinară. Nu trebuie să aibă particulele atât de mici, dar procentul de proteine trebuie să fie mic – sub 9%, pentru că e folosită în general la aluaturi care trebuie să fie crocante, dar nu tari şi prea mult gluten face un aluat care urmează să fie uscat prin coacere, tare. Spre deosebire de cake flour care e intotdeauna clorinată, asta nu e şi datorită pigmenţilor din grâu are o culoare crem-gălbuie. Dacă aveţi o reţetă care cere făină pentru patiserie, căutaţi aceeaşi făină cu cel mai mic procent de proteine, e posibil ca din când în când, în funcţie de lot şi producător să daţi şi peste o făină cu particule mai mici.

Făina care creşte singură – self raising flour, are un singur avantaj şi anume acela că are distribuit uniform praful de copt în ea, lucru destul de greu de realizat acasă. Dincolo de acest avantaj, făina asta e un căcat inutil, pentru că fiecare reţetă are particularităţile ei unde trebuie să iei în calcul aciditatea ingredientelor, timpi, temperaturi şi densităţi pentru a stabili cantitatea necesară de agent de creştere şi cum făina asta are un raport fix de praf de copt la făină trebuie fie să-ţi mulezi reţeta după ea, fie să foloseşti dracu’ o făină normală şi să cauţi o metodă mai eficientă de a încorpora uniform praful în compoziţie. Că tot am adus vorba de raportul de praf de copt la făină, acesta este unul mult mai mare decât ceea ce ar fi necesar în orice reţetă, pentru că producătorul trebuie să ia în calcul o perioadă medie de timp dintre  momentul în care e produsă făina şi momentul în care ajunge să fie folosită, praful de copt pierzându-şi din calitate pe măsură ce trece timpul. Deci practic o să ai rezultate uniforme, dar de intensităţi diferite în funcţie de când ai avut noroc să pui mâna pe pachetul acela de făină. Un căcat. Cea mai simplă metodă să vă distribuiţi praful de copt uniform în făină e să folosiţi un blender, asta dacă aveţi unul din acela bun, nu o chinezăraie care poate să ia foc în orice clipă. Şi nu uitaţi, praful de făină poate exploda.

Despre alte tipuri de făină obţinute din alte boabe o să vorbim altă dată, iar data viitoare cred că o să intru puţin în alchimie, ca să aflaţi ce se pune şi ce nu se pune în făină şi de ce. Până atunci, frământaţi nişte cocă.