vineri, 16 februarie 2018

FILOZOFIŢE... CU REŢETĂ (EP.1): VAI DE CHECUL NOSTRU!




Uitaţi-vă în jurul vostru dar şi-n oglindă. Câţi oameni capabili să-şi conducă, în adevăratul sens al cuvântului, propriile vieţi vedeţi? Gândiţi-vă apoi dacă v-ar plăcea să conduceţi, pe lângă viaţa voastră, viaţa unui număr oarecare de oameni, indiferent că e unul sau un miliard. Oricum un număr mai mare decât poate cuprinde mintea ori vederea devine irelevant, mai ales pentru unul lipsit de viziune sau cu o minte îngustă cum, fie vorba între noi, mai toţi suntem. Mai gândiţi-vă dacă v-ar plăcea în schimb să faceţi parte dintr-un grup condus de alţi oameni. Dacă aţi avea deci de ales, dincolo de liberul arbitru, cum de fapt şi aveţi în iluzia vieţii de zi cu zi, ce-aţi alege: să conduceţi sau să fiţi conduşi? Sigur, pentru prost ori pentru omul imatur problema de a alege nici nu se pune, căci pentru el va alege întotdeauna cineva mai puţin prost sau mai puţin imatur. Problema cu oamenii însă e că lucrurile nu pot fi niciodată fie negre, fie albe. Nu pot fi nici măcar o infinitate de nuanţe de gri. De cele mai multe ori sunt toate la un loc, în acelaşi timp. Aşadar, lăsând la o parte extremele şi cazurile speciale, oamenii obişnuiţi trăiesc simultan, în general fără voia lor, în cele două stări: cea de prost condus şi cea de conducător de proşti... dar şi toate deviaţiile ce pot emana din ele. Ce face diferenţa dintre un prost mai puţin prost decât prostul pe care-l conduce şi un deştept este faptul că deşteptul e capabil să conducă oameni mai deştepţi decât el. Cu o astfel de afirmaţie, îndrăznesc să trag concluzia că abilitatea unui om de a conduce sau acceptarea sa de a se lăsa condus sunt mai degrabă manifestări instinctuale, decât intelectuale. Chiar dacă suntem pe pământ de câteva sute de mii de ani sau doar de câteva mii, accidente ale universului şi consecinţe ale evoluţiei sau creaţii defecte ale unui zeu capricios, nu putem ignora faptul că, dincolo de aparenţe, ne purtăm ca nişte animale. Şi o facem în absolut orice aspect al vieţii noastre, civilizaţia nefiind altceva decât o unitate de măsură pentru capacitatea noastră ca indivizi sau grup de a da nuanţe raţionale comportamentului nostru primitiv.

Aş putea să trăncăn în stilul ăsta multe pagini de aici încolo, dar probabil pe mulţi dintre voi v-am pierdut pe la al patrulea rând şi să citeşti o astfel de încâlceală pentru o reţetă amărâtă nu pare să merite efortul. Nu spun asta pentru că vă desconsider. Probabil nici Pleşu, căutând pe net o reţetă bună de chec cu banane, n-ar zăbovi prea mult asupra acestui text şi s-ar îndrepta destul de repede către o Jamilă, Laură, Gină, Olguţă sau alte doamne respectabile ale internetului, care nu-şi bat joc de cititorii lor, transformând o activitate plăcută cum este, în aparenţă, cofetăria, într-o corvoadă.

[...]

Marcel Buric s-a născut din instinct. Nu din al său fireşte, ci din al unuia sau al ambilor săi părinţi. Romanticii ar spune că s-a născut din iubire, căci cei doi sau măcar unul dintre ei îl iubea pe celălalt, şi acest lucru este de cele mai multe ori suficient pentru a duce viaţa mai departe. Cinicul ar spune că iubirea nu-i decât o unealtă a instinctului, iar pragmaticul ar spune că s-a născut din sex. Oricare ar fi cazul, un lucru e sigur: Marcel era prost, dar încă nu putea fi tras la răspundere pentru asta. Avea doar câteva minute, era vânăt ca o prună, spoit din cap până în picioare cu lichid amniotic şi resturi din vaginul maică-si, care nici ea săraca nu arăta prea bine. Stătea crăcită pe un pat de spital de provincie, băltind în propriile fluide, dar răsufla uşurată şi plângea cu lacrimi de bucurie şi durere în timp ce, tot el, instinctul, cel care o băgase în căcatul ăsta în primul rând, îi administra o doză consistentă de substanţe ce aveau s-o facă sclava propriului său copil, pentru multă vreme. 

Spuneam despre Marcel că era prost şi era firesc să fie aşa. Inevitabil cineva trebuia să hotărască pentru el până când el la rândul său avea să dobândească capacitatea de a hotărî pentru sine şi poate pentru alţii. Între timp erau suficienţi oameni în jurul său care să-i conducă viaţa. Trăia într-un stat în care el era singurul cetăţean. Taică-su, preşedintele, un om deştept, era prea ocupat să-i conducă pe alţii mai deştepţi ca el şi intervenea foarte rar, dar decisiv în viaţa propriului său copil. El îi conducea pe ceilalţi membri ai familiei în cele mai multe situaţii, pentru că deşi era un om deştept, capabil să conducă oameni mai deştepţi decât el în viaţa sa profesională, în viaţa personală nu era decât un prost mai puţin prost decât proştii pe care-i conducea, dar în acelaşi timp era şi deşteptul condus de unul mai puţin deştept ca el. Această persoană era Genţiana, mă-sa lui Marcel, primul ministru, guvernul, parlamentul, magistratura, poliţia, salvarea, şcoala, biserica, infrastructura, vama, şi toate celelalte bătăi de cap pe care cineva responsabil trebuia să le îndure. Ea avea rolul cel mai greu: acela de a conduce ceva de necondus, de a transforma o bucată vie de carne în ceva mai mult. Inevitabil undeva pe drum, cu atâtea bătăi de cap, femeia avea să greşească şi fiecare greşeală a ei avea să se adune şi să interacţioneze cu celelalte în ceva ce mai târziu avea să devină personalitatea lui Marcel. Sigur, la acestă personalitate aveau să contribuie şi taică-su, mai rar, dar mai profund şi alţi câţiva oameni cu care Marcel avea să interacţioneze în perioada vieţii sale în care era total lipsit de control asupra propriului destin. 

Viaţa nu era grea în statul lui Marcel, ba din contră, lucrurile mergeau destul de bine. El avea să ducă mai departe genele părinţilor săi, iar ei aveau să-l ajute, aşa cum considerau mai bine, atâta timp cât acesta era neajutorat. Nu a durat mult până când Marcel a descoperit prima unealtă cu care poate prelua controlul asupra propriei vieţi: plânsul. Plânsul este cea mai originală formă de protest. De fapt protestul este varianta adultă, cetăţenească a plânsului unui copil. Marcel începuse să înţeleagă cum se foloseşte şi profita de această formă de control ori de câte ori putea şi de cele mai multe ori funcţiona. Erau însă dăţi când plânsul părea să nu mai aibă nici un efect şi frecvenţa lor creştea pe măsură ce şi el creştea. Statul începuse să-i ignore şi uneori chiar să ridiculizeze această formă rudimentară de control. Pe măsură ce creştea, instinctul în împingea pe Marcel tot mai mult să preia controlul asupra propriei vieţi şi cum plânsul nu mai funcţiona decât în cazuri extreme, acesta s-a văzut nevoit să caute alte metode de a îi controla pe cei care-l controlau. Primul pas a fost să le înveţe limbajul. La urma urmei cât de greu putea fi să imiţi nişte sunete. 

Învăţase să spună da sau nu, să numească oameni şi obiecte, să ceară lucruri, să îşi arate afecţiunea sau nemulţumirea şi multe altele. Deşi acum ştia o grămadă de cuvinte, el nu le înţelegea sensul, dar ştia să le folosească pentru propriul său interes. Chiar şi aşa, nu reuşea să ţină pasul cu părinţii săi, care păreau că inventează noi reguli şi restricţii cu fiecare încercare a sa de a prelua controlul cu ajutorul  noilor abilităţi dobândite. Pentru următorii ani asta avea să fie principala sa preocupare: să încerce să ţină pasul şi la un moment dat să răstoarne guvernul, să preia puterea. Lucrul ăsta s-a întâmplat mai devreme decât s-ar fi aşteptat Marcel şi nu aşa cum şi-ar fi imaginat el. 

Veşnic prins între proşti şi deştepţi, deştept şi prost în acelaşi timp, Lucreţiu Buric, preşedintele şi tatăl lui Marcel s-a întors într-o zi acasă, s-a aşezat în pat şi acolo a rămas, cu jumătate de faţă strâmbă şi incapabil să işi mai conducă măcar propriul corp. Guvernul avea acum pe cap mai multe decât putea duce. Un cetăţean nemulţumit şi doi oameni incapabili, din toate punctele de vedere, să-şi conducă propriile vieţi. Da, Marcel avea acum şi o soră, Gaviota Buric.  Gaviota a fost prima persoană pe care Marcel a încercat s-o conducă, doar că şi-a dat destul de repede seama că e stupid să conduci o persoană care nu îţi poate oferii nimic în schimbul efortului depus, în afară de bătăi de cap poate, aşa că a renunţat repede. A început să se întrebe, cu mintea sa necoaptă, ce interese meschine ar putea avea părinţii lui de se dau atât de mult peste cap pentru a-i conduce viaţa când el nu le oferea nimic in schimb. Nu putea să înţeleagă că în spatele acţiunilor lor, mascat de aparenţa iubirii şi a datoriei de părinte se afla ceva destul de simplu, natural: instinctul – nevoia de a duce mai departe nişte gene. Investiţia aparent inutilă era de necuprins pentru micul său creier. Chiar şi aşa, chiar dacă nu era nevoit să ofere nimic în schimbul efortului celor doi, ci doar să respecte nişte legi şi să suporte nişte consecinţe atunci când nu o făcea, Marcel ajunsese la vârsta la care nu mai suporta să fie condus. Voia să fie liber, fără să înţeleagă de fapt ce înseamnă libertatea. 

Cu mă-sa ocupată să şteargă două cururi, libertatea a venit fără prea mult efort. Brusc Marcel s-a trezit necondus, dar în acelaşi stat care odată fusese condus. Scăpase de tiranie, dar odată cu ea se dusese şi sistemul care îi asigurase totuşi existenţa până atunci, fără ca el să contribuie cu mai nimic. Marcel s-a văzut nevoit să devină sistemul sau măcar lucrurile care-l interesau din sistemul în care trăise. Nu era capabil din nici un punct de vedere să-şi formeze propriul stat într-o lume mai mare şi grea decât şi-ar fi putut-o el imagina vreodată, aşa că a ales să-şi clădească viitorul pe ruinele a ceea ce odată fusese un stat în adevăratul sens al cuvântului. Prima grijă a fost să aducă într-un fel sau altul capital, cu care să poată funcţiona. Iniţial s-a îndreptat spre rezervele fostului stat, doar că ele nu mai existau. Se pare că să conduci deştepţi mai deştepţi ca tine nu e foarte profitabil într-o lume plină de proşti conduşi de proşti aşa că ta-su nu le lăsase mai nimic şi puţinul pe care îl lăsase era folosit acum pentru a acoperi paguba creată de lipsa unui sistem funcţional. Deşi fostul sistem investise ceva în singurul lor cetăţean, o făcuse fără prea multă pricepere şi cum nici cetăţeanul nu fusese capabil să priceapă valoarea responsabilităţii şi răsplata investiţiei pe termen lung, nu profitase deloc de ocazia oferită. 

Marcel avea să rămână în continuare un prost condus de proşti, doar că acum era nevoit să plătească preţul de a fi condus prin muncă. În zilele lui bune l-ar fi deranjat acest lucru, doar că acum era atât de ocupat şi atât de obosit că nici nu mai realiza ceea ce odată era singura sa preocupare. Doar când se îmbăta sau în puţinele sale zile de concediu realiza în ce căcat înota şi începea să se înfurie iar cum o făcea când era mic, doar că acum plângea în el, căci nu mai avea la cine. Genţiana şi Lucreţiu crăpaseră de mult, iar Gaviota era prea ocupată să conducă vieţile altora, undeva prin Elveţia, cu un atu cu care Marcel nu avusese norocul să se nască. 

Trăind din inerţie, Marcel se trezise la un moment dat într-o alianţă cu o altă persoană. Abandonase din tinereţe ideea de a crea un stat şi trăise ca un nomad mai bine de 15 ani, insă acum fără să îşi dea seama trăia într-un stat nou, al lui, al lor. Niciunul din cei doi nu fusese capabil până în acel moment al vieţii lor să conducă pe altcineva aşa că la început au încercat să se conducă unul pe celălalt şi aproape că s-au distrus. Numai prin noroc a venit pe lume Cornel, pentru că cei doi se urau atât de mult încât nici animale nu mai puteau fi. Cornel nu s-a născut nici din iubire, nici din instinct. El s-a născut din ceva profund omenesc - frica de inutilitate în faţa vieţii, care l-a cuprins pe Marcel într-o noapte, după vreo patru litri de bere la pet. Şi-a pus în minte că trebuie să conducă şi el pe cineva, pe oricine, oricât de mic, înainte să moară, aşa că dacă acel cineva nu exista, avea el să îl creeze. Se simţea cum s-o fi simţit probabil şi Dumnezeu înainte de prima zi. 

La început a fost cuvântul: „Taci fă!”, apoi a aprins lumina în dormitor, a tras plapuma de pe Matilda şi fără voia ei, a început să-l creeze pe Cornel. Sigur, beat fiind, Marcel se chinuia să-l creeze pe Cornel în altă gaură, dar cumva, în cele două minute de geneză, Matilda s-a zvârcolit suficient de mult încât Cornel să capete fiinţă. Odată venit pe lume, copilul a reuşit să mai repare lucrurile între cei doi. Doar Matilda avea să îl conducă pe Cornel, căci Marcel îşi găsise în sfârşit un grup destul de consistent de proşti pe care să-i conducă. De fapt ei îl găsiseră pe el şi nu invers. Ei îi încredinţaseră lui rolul de a le conduce vieţile pe care aceştia nu erau capabili să şi le conducă. 

Marcel devenise primarul oraşului Băştineşti şi răspundea acum de vieţile a 38,596 de oameni, conform ultimului recensământ. Nu toţi îl votaseră pe Marcel, doar cei ce ştiau, instinctiv, că nu sunt capabili să-şi conducă propriile vieţi, adică puţin peste jumate din cetăţenii cu drept de vot. În Băştineşti mai trăiau aproape 100 de oameni în stare să-şi conducă propriile vieţi, restul plecaseră, iar cei care au rămas nu aveau nevoie de călăuzire şi se puteau adapta mereu condiţiilor create de proşti pentru alţii mai proşti ca ei. Restul... restul erau cei condamnaţi la supunere, care s-au luptat cu instinctul toată viaţa, refuzând să-şi accepte condiţia. Aceştia erau cei ce blocau mereu străzile în micul oraş de provincie, ori de câte ori Marcel îşi exercita rolul pe care nici măcar nu şi-l asumase, ci pe care îl primise. Deşi habar nu avea să conducă şi tot ce făcea era un dezastru, Marcel nu era un impostor, devreme ce fusese ales să facă asta, ci mai degrabă un profitor pentru că acceptase. Se uita pe după perdea la cei din stradă şi se vedea pe el, copil, plângând de fiecare dată când nu-i convenea ceva ce el nu era capabil să rezolvă.

[...]

Acum, dacă nu vă vine să vă tăiaţi venele după ce-aţi citit această scurtă capodoperă (la care am muncit mai bine de o săptămână, partea filozofică fiind scrisă în stare de semi-ebrietate după ce-am consumat, după spusele altora cantităţi considerabile de alcool şi carne de cal, graţie ospitalităţii Madinei), pentru că vă identificaţi cu vreunul din personajele din text, puteţi să vă apucaţi să faceţi acest chec cu banane. Dacă aţi rulat repede peste text ca să ajungeţi la reţetă, sper să vi se lase checul mai repede decât o puţă de bătrână, deşi nu ar trebui să se întâmple asta, decât dacă nu ştiţi voi s-o folosiţi cum trebuie. Reţeta, nu puţa de bătrân. Acestea fiind spuse...

Luaţi două forme de chec lungi cam cât două penisuri modeste, ungeţi-le bine cu unt topit prin toate părţile şi găurile apoi lăsaţi-le afară sau în frigider un minut să se întărească untul. Tapetaţi cu făină eliminând excesul. Cum? Trântiţi forma ca şi cum aţi vrea să daţi cu ea în capul celui cu care vă împărţiţi viaţa mizerabilă. Tăiaţi felii sau cuburi de 1-2cm aproximativ 500 grame de banane mai mult necoapte decât coapte. Prăjiţi bananele în puţin unt la foc mic spre mediu, întorcându-le cu grijă pe toate părţile, până când arată ca nişte cartofi prăjiţi prea prăjiţi. Presăraţi apoi 75 grame zahăr muscovado sau melasat sau orice alt zahăr brun închis aveţi la dispoziţie şi flambaţi totul cu un strop de rom sau votcă ... sau spirt medicinal sau benzină sau nu le flambaţi deloc dacă nu sunteţi în stare, dar asiguraţi-vă că zahărul s-a topit şi bananele sunt bine îmbrăcate în sosul rezultat. Luaţi-le de pe foc şi lăsaţi-le undeva să se răcească bine (adică sub 30°C). De ce? Pentru că în chec aveţi şi bucăţi de ciocolată şi nu vrem să se topească înainte să ajungă la cuptor. Câtă ciocolată? Cam 300 de grame, neagră, cât mai neagră, măcar peste 70% de neagră. Într-un bol cerneţi şi amestecaţi 335 grame făină 480 (slabă) cu 5 grame praf de copt. Înmuiaţi bine 300 grame de unt şi frecaţi-l  cu 65 grame de gălbenuş, 65 grame de miere, 215 grame zahăr pudră şi 3 grame sare timp de 1-2 minute. O să pară tare... ştiu. Tocmai de-aia trebuie să faceţi o bezea moale din 235 grame albuş şi 150 grame zahăr pe care să o încorporaţi în compoziţie. Acum e momentul să adăugaţi bananele răcite şi ciocolata tocată în bucăţi mai mici sau mai mari. Împărţiţi compoziţia în cele două tăvi, în mod egal sau după cum sunteţi în stare. Faceţi o crestătură pe mijloc şi picuraţi puţin unt în ea. Nu uitaţi să preîncălziţi cuptorul la aproximativ 180-190°C sau foc mediu spre mare iar după ce aţi băgat checurile la cuptor să reduceţi temperatura la 150-160°C sau mic spre mediu şi să coaceţi checul minim 45’ sau până sunt gata. O să fie destul de închis la culoare când e gata aşa că să nu vă mănânce în anus să-l scoateţi prea devreme. Dacă vreţi să-l stropiţi cu nişte rom după ce l-aţi scos de la cuptor cinste vouă, dacă nu, e bun şi aşa.

duminică, 6 august 2017

De ce faci asta?... Plus reţeta mea de Vişine cu prăjitură


Dacă lucrezi într-un domeniu, oricare ar fi el, şi răspunzi la întrebarea de mai sus: „De plăcere”, eşti un cretin. Da, tocmai am făcut cretini cam 95% din oamenii cu care interacţionez, dar deja sunt obişnuiţi cu treaba asta şi nu cred că or să se uite mai urât la mine mâine. Procentul e atât de mare, pentru că în cofetărie, mai mult ca în orice alt domeniu dai peste oameni care fac asta de plăcere. În meseria asta nu mai e loc pentru profesionişti din cauza inflaţiei de diletanţi preocupaţi să-şi satisfacă o nevoie, să umple un gol sau să fugă de ceva ce le-a umplut paharul. Înţeleg foarte bine aceste preocupări, ele fiind pratic motivele de bază pentru mai toate acţiunile pe care le întreprindem noi ca indivizi, însă dacă aceste motive au ca motivaţie plăcerea, atunci voi, cretinilor, ar trebui să faceţi ceea ce face orice om cu bun simţ într-o astfel de situaţie: staţ’ acasă! Faceţi-vă din asta un hobby şi practicaţi-l în intimitatea propriului vostru cămin. Faceţi o favoare domeniului şi aşa sărăcăcios în personal calificat, dar inundat de cretini-amatori-hedonişti ca voi şi staţi dracului acasă! Să te apuci de cofetărie pentru plăcere, e ca şi cum ai spune: „Bă, mie-mi place să mă fut! Ştii ce, cred că mă apuc de filme porno.”. Acum pot să bag mâna în foc că atunci când vă apucă cheful de frecat şi intraţi pe porhnub pentru inspiraţie, secţiunea „Amateur” nu e în topul preferinţelor voastre. Sigur, mai pot fi sclipiri şi pe acolo, la fel cum mai pot fi sclipiri şi pe la cofetarii amatori, dar în general şi scenele şi dulciurile făcute de amatori sunt de căcat.

Cofetăria e o profesie. O profesie ca orice altă profesie se practică în primul rând, indiferent ce căcat mănâncă ipocriţii care zic că nu, pentru a câştiga bani. Banii sunt, sau cel puţin au fost ca idee atunci când au fost creaţi, expresia valorii muncii. Munca înseamnă desfăşurarea unor activităţi care adaugă plus valoare unui produs sau serviciu. De acolo mâncaţi voi pâine, din plus valoare. Dacă faceţi o muncă de căcat, ce aduce plus valoare mică produsului sau serviciului cu care lucraţi, atunci pâinea voastră o să fie mică şi tristă şi voi veşnic nemulţumiţi. Nu e de vină nici patronul, nici statul, nici corporaţiile mamut, nici masonii, nici Soroş, ci doar voi. Voi sunteţi cei care vă alegeţi să practicaţi o meserie ce aduce plus valoare mică, fie pentru că vă place, ceea ce deja am stabilit că e un motiv cretin pentru a te apuca de o muncă, fie pentru că nu sunteţi în stare să faceţi altceva, ceea ce înseamnă că sunteţi nişte proşti. Cofetăria şi aproape orice ţine de producţia şi prelucrarea alimentelor, nu au cum să producă o plus valoare foarte mare. E totuşi mâncare şi pentru a-i adăug o plus valoare foarte mare, e nevoie fie de tot soiul de artificii ce necesită muncă, dedicare, creativitate, ingeniozitate, cunoştinţe aprofundate şi o piaţă capabilă să susţină aşa ceva, fie o nişă cu un public snob, dispus să arunce cu bani mulţi în ceva ce nu înţeleg. Oricum şi piaţa capabilă să susţină în bună cunoştinţă de cauză un produs cu plus valoare mare şi snobul sunt o fracţiune ce nu pot alimenta o întreaga industrie. Mai există varianta, ca atunci când lucrezi cu ceva ce nu poate căpăta o plus valoare mare, să produci volume mari, cât mai eficient posibil, cu materie primă cât mai ieftină, cu personal cât mai prost plătit. 90% din cofetării funcţionează parţial sau în totalitate după aceste principii. Restul, noi ăştia, artizani sau ce dracu’ om fi, muncim pe brânci ca să facem produse bune şi să trăim decent. Cofetăria artizanală e o muncă grea. Dacă porneşti cu ideea că trebuie să o faci cu plăcere sau pentru plăcere, deja îţi pui piedică singur. Munca nu e plăcută. Să nu fim ipocriţi. Dacă ar avea de ales, nici un om sănătos la cap n-ar alege să muncească aşa, doar de plăcere. Sunt o grămadă de activităţi pe lângă muncă pe care alegem să le facem, nu pentru că ne plac ci pentru rezultatele pe care le obţinem şi de fapt asta ar trebui să ne placă: rezultatul, nu activitatea în sine. Acum voi folosi iar o paralelă sexuală. Dacă nu ar exista orgasm nu s-ar apuca nimeni să se fută aşa.. a prost, drept dovadă că cine nu-i în stare să aibă unul nu se mai fute şi gata. Munciţi pentru plăcere şi nu pentru rezultat? Staţi mai bine dracului acasă, impotenţi profesionali ce sunteţi!

Să ne înţelegem, Vişine cu prăjitură nu este o Prăjitură cu vişine. Nu. Compoziţia asta e densă şi e capabilă să ţină în ea şi pe ea o grămadă de fructe. Zic fructe pentru că în loc de vişine poţi pune orice alte fructe, chiar şi fructe de mare dacă eşti un tâmpit. Dacă vrei să-ţi iasă bine trebuie să ai toate ingredientele la temperatura camerei adică undeva între 19 şi 23°C. Eu prefer spre 23 întotdeauna. Dacă ai untul rece rece şi te grăbeşti, câteva minute pe defrost la microunde îl aduce la consistenţa şi temperatura potrivită. Dacă ai ouăle reci bagă-le într-un castron cu apă caldă şi uită de ele câteva minute. Cât timp ţi se încălzesc ouăle şi ţi se înmoaie untul poţi curăţa fructele dacă trebuie curăţate. Pentru mine 1 kg de fructe curăţate e o cantitate decentă. Întotdeauna înainte să te apuci de o prăjitură e bine să îţi pregăteşti tava în care vrei s-o coci. O tavă medie de cuptor de  ~30/40cm unsă cu unt şi tapetată cu făină în strat subţire e numai bună pentru reţeta de aici, asta dacă nu vrei o prăjitură din aia, ca cele de la metrou, de trebuie să deschizi gura ca o profesionistă ca să poţi muşca din ea. Freacă 350 g de unt la temperatura potrivită împreună cu 250 g de zahăr pudră, 50 g miere, 20 g coajă de citrice şi 20 g esenţă de vanilie timp de 2-3 minute la viteză mare, cu mixerul. Încorporează treptat 270 g ouă la temperatura potrivită, cu mixerul la viteză medie. Cerne şi amestecă 400 g de făina cu 3 g sare şi 6 g praf de copt apoi încorporează-le treptat cu mixerul la viteză mică. Toarnă în tava tapetată ½ din compoziţie apoi ½ din fructe, restul de compoziţie şi restul de fructe. Coace totul 30-40’ la 160-170°C. Aşteaptă să se răcească sau nu şi îndoapă-ţi faţa cu ea. Pa.

joi, 22 iunie 2017

Reţete complexate şi gratuite: Şi eu sunt fan brînză


Ştiţi întrebarea aia stupidă de oracol: „Dacă ai rămîne pe insulă pustie, ce ai vrea să ai cu tine?”. Brînză, evident. Probabil că vă întrebaţi deja de ce scriu cu î din i. Nu, nu am făcut şcoala în vremurile alea cînd aşa se scria corect, doar că mi-a murit o bucată din tastatură şi nu am încotro, dar să revin la subiect. Evident că sunt lucruri mai bune pe pămînt decît o bucată de brînză. E clar că dacă mi-ai pune în faţă o femeie goală, înfoiată şi o farfurie cu brînză aş alege brînza, dar dacă în locul femeii ar fi un bol cu măsline din alea mici, negre, stafidite, uleioase, amare, dar nu foarte şi sărate ca dracu, aş alege măslinele. Nu e nimic mai bun pe pămînt. Doar că măslinele alea, în afară de a fi bune ca atare, nu fac mai nimic. Sunt fix ca femeile frumoase. Frumoase şi atît. Brînza are personalitate şi profunzime, chiar dacă uneori e urîtă şi pute.

Apropo de femei frumoase şi mirosuri urîte. A fost odată ca niciodată o lume în care telefoanele mobile nu aveau camere digitale şi oamenii cu atît mai puţin. Reuşisem totuşi cumva să îmi iau una. Tot cumva reuşisem să intru în vorbă cu o tipă din asta măslinie. Era goală pe dinăuntru, dar nu-mi păsa. Pe atunci eram atît de prost că nu mă interesa decît s-o văd goală pe dinafară. Aproape că am reuşit căci tipa se autoinvitase la mine acasă (mă rog, la ai mei acasă, căci eu eram copil, nu aveam casă, nici acum nu am de altfel) şi asta nu pentru că eram eu vreun mare cuceritor, ci pentru că aveam camera aia şi proasta voia nişte poze. Era iarnă. Am ajuns în casă şi tipa nici nu se descălţase bine şi a şi început să ţopăie prin casă. Eu rămăsesem în urmă, speriat de mirosul înţepător de picior nespălat. V-am zis, eram prost pe vremea aia şi nu-mi închipuiam că un picior de femeie poate să pută în halul acela, aşa că fără să mă autoanalizez am crezut că e de la mine, deşi nu mai simţisem aşa ceva niciodată. M-am dus repede să mă spăl şi parcă nu se mai simţea. Tipa luase în picioare o pereche de papuci de casă, ai maică-mii, căci erau cei mai mici şi la un moment dat rămăsese doar în chiloţi. Îi făcusem ceva poze, dar atît, v-am spus, eram prost pe vremea aia. Dar bine că eram prost! Tipa plecase şi parcă simţeam iar mirosul acela putred. Mă bîntuia. M-am pus în cur pe jos şi mi-am adus laba piciorului la nas s-o miros căci nu înţelegeam ce se întîmplă.. abia mă spălasem. Mi-am mirosit încălţările, n-aveau nimic. Am luat-o prin casă ca un ogar şi găsisem papucii maică-mii lîngă pat. Duhneau. Miroseau atît de rău şi eu eram atît de prost pe atunci încît speriat i-am dus direct la ghenă. Eram atît de prost că am preferat s-o fac pe maică-mea să se intrebe unde dracu-i sunt papucii în loc să mă întrebe pe mine dacă îi aduc în casă curve nespălate şi aşa a rămas. Din ziua aia am încercat să fiu mai puţin prost. Cred că de Crăciun i-am luat maică-mii o pereche nouă de papuci. Anii au trecut şi reuşisem cumva să ajung cu şcoala în Franţa pentru cîteva săptămîni, deşi eu nu ştiam pic de franceză. Eram la un schimb culinar intercultural. Eu venisem cu cozonac şi Franţa venise cu brînză. Pe atunci eram încă prost şi nu credeam că există altă brînză în afară de telemea, urdă şi caş. Franţa, adică o tipă mişto, îmi întinsese spre degustare o bucată încreţită de ceva necunoscut mie. Bine, aproape necunoscut căci pe măsură ce o apropiam de gură îmi aducea din ce în ce mai mult aminte de o experienţă neplăcută pe care am avut-o în trecut. Eram în iad şi oricît încercam să fug, pedeapsa avea să vină în final. Era atît de mişto tipa… Am închis ochii şi am luat-o în gură, pregătit să-mi vomit ficatul copleşit de toxinele ce aveau să-l invadeze, doar că nu a fost deloc aşa. A fost chiar bună şi tipa atît de mişto, dar eu încă eram prost pe atunci şi am plecat fără să-i dau din cozonacul meu. Astăzi sper că sunt mai puţin prost. Am lîngă mine o tipă căreia nu-i put picioarele.. de fapt, e atît de obsedată de curăţenie şi mirosuri încît nu mă lasă în casă cu brînzeturi din astea sofisticate şi eu sufăr din cauza asta, dar măcar nu-i put picioarele, deci merită compromisul.


Dacă aveţi nevoie de o carcasă pentru nişte brînzeturi sărate sau dulci, împuţite sau delicate, coca asta e perfectă. Amestecaţi 450 g făină 10% proteine cu 250 g untură de porc, 200 g lapte covăsit, 20 g zahăr pudră, 15 g drojdie, şi 5 g sare fină. Adunaţi totul într-o bucată mai degrabă trîntind şi apăsînd îl loc să frămîntaţi. Ţineţi coca la rece vreo 2 ore apoi întindeţi 2 foi subţiri de 2-3mm şi îndesaţi-le cu ce vreţi voi sau cu o umplutură din 800 g telemea de vacă, grasă, veche, sărată şi împuţă cu 200 g ouă, 200 g smîntîna fermentata 32% şi 60 grame amidon de porumb. Dacă vă place dulce înlocuiţi telemeaua cu brînză proaspătă, mai adăugaţi nişte zahăr, arome şi stafide şi cam atît.

marți, 6 iunie 2017

Minime (Ep.14) - Ceva mărunt


„Mărunt n-aveţ?” e moto-ul bun de afişat sub orice nume de magazin. Nici nu mai contează că-i butic sau hipermagazin. Hârtiile de o sută sau, ferească Mamona, de cinci sute sunt o adevărată provocare pentru orice comerciant. E doar firesc ca el cu modesta-i căsuţă de marcat de doar treizeci pe patruzeci de centimetri, bine compartimentată, cu spaţii de depozitare adiacente, seifuri şi conturi bancare, să se enerveze că tu, în pătrăţelul tău de 10/15, nu eşti capabil să porţi exact combinaţia de bani afişată de casa de marcat. E atât de veche problema asta încât am acceptat-o ca pe ceva firesc. Acum înainte să intru într-un magazin mă asigur că am în portofel toată istoria României. În general nici nu aştept să mi se ceară o alternativă, ci fac în cap combinaţii şi permutări, înainte să-mi vină rândul, astfel încât atunci când am de dat, să dau o sumă cât mai uşor de gestionat. Şi mai e o chestie. De multe ori dacă am de primit douăzeci, trezeci, poate chair şi 50 de bani rest şi văd că n-au, las aşa. Nu mă deranjează, deşi în câteva luni pot să strâng lejer mai bine de 100 de RON doar din asta. În schimb atunci când n-am eu douăzeci, treizeci, doamne-fereşte 50 de bani, aproape nimeni nu mă lasă să plec fără să-i dau, ori mă pun pe mine să mă scobesc prin toate găurile de mărunt ca ei să poată să-mi dea un rest mai rotunjit. Am auzit azi la radio că peste vreo 15 ani meseria de vânzător o să fie inutilă. O rază de speranţă, însă până atunci vă doresc numai hârtii de 500 de RON în portofel, o diaree spontană într-un loc civilizat şi numai wc-uri cu plată.


sâmbătă, 27 mai 2017

Reţete complexate şi gratuite: Micimea contează

 

Ştiţi cum tind femeile să micşoreze lucrurile din cuvinte? Rochiţă, fustiţă, chiloţei, ciorăpei, căsuţă, măsuţă, ceşcuţă, pâinică, ciorbiţă. Din partea mea să o facă. Da.. să o facă. O tipă de 130 de kile poate să spună că poartă o rochiţă şi nu-mi pasă. O namilă care poartă mai mult ca Ghiţă Mureşan la picior poate să-şi pună nişte ciorăpei în picioare şi e ok. Oana Roman poate să mănânce o ciorbiţă, chiar dacă o face direct din oală, cu polonicul şi n-am nici o problemă. N-am nici o treabă dacă dai pe gât un platou cu dulciuri şi spui c-ai mâncat o prăjiturică. Dar când mă pui să-ţi fac nu o prăjiturică, ci o mie de prăjiturici, la propriu, poţi să-mi sugi telu’. O fac, ocazional, nu-i problemă. Nu mă deranjează să buchisesc la nişte chestii minuscule din când în când. E chiar un exerciţiu bun de dexteritate pentru un cofetar, dar să-mi ceri constant să diminutivez toate prăjiturile care în mod normal nu sunt proiectate pentru aşa ceva, în ideea că-s mai uşor de manevrat şi de băgat cu totul în gură, mă scoate din pepeni. Du-te tu la un bucătar şi pune-l să-şi transforme tot meniul în miniporţii, doar aşa, că-i mai drăguţ şi alunecă mai uşor printre degete spre gât, fără să te simţi vinovată că bagi în tine ca sparta. Roagă-l să-ţi facă un sandwich dintr-un cruton tăiat pe jumătate sau să-ţi servească caviarul individual, cu fiecare icră înfiptă într-o scobitoare. Cere-i hamsie umplută la cuptor şi porţii de risotto cu maxim zece boabe. Roagă-l ca ardeii pe care-i umple să fie din ăia mici şi coloraţi din ghiveci sau dacă-ţi plac mai mult roşiile umplute să fie musai cherry. Sarmale? Nici o problemă, dacă-s în foi de varză de Bruxelles, iar piftia din urechi de găină, neapărat servită într-o pipetă. Dar nu o s-o faci. Ştii prea bine că bucătarii-s nişte brute, nişte burtoşi transpiraţi fără urmă de delicateţe în ei, care mai repede s-ar căca pe tine decât să accepte aşa ceva sau în eventualitatea în care ar accepta, ar face-o numai ca să infiltreze particule mici de căcat în toate microporţiile pe care s-au străduit să ţi le prepare. Aşa că nu-ţi rămâne decât să te duci la cofetar, căci cel mai des la noi, el o să fie femeie şi femeile se înţeleg între ele, e de la hormoni...



Şi dacă tot vorbesc de lucruri mici aici mă gândesc să fac un exerciţiu de întărire a stimei de sine, pe care vroiam să-l integrez de mult într-un text, dar nu ştiam exact cum. Aşadar pe sistemul „Your momma’s so fat…” într-o lume în care pulile mari sunt pretutindeni că nu mai ai loc de ele, dar în care femeile se topesc după lucruri micuţe, eu ies şi strig sus şi tare : „Am pula mică!”. Am o pulă atât de mică încât atunci când înjur ca băeţii zic „dă-te-n puţa mea!”. Am o pulă atât de mică încât odată mi-a ieşit prin ţesătura de la chiloţi. Am o pulă atât de mică încât odată o tipă a crezut că e un coş şi mi-a stors-o. Am o pulă atât de mică încât pentru mine, punctul G e mai degrabă suprafaţa G. Am o pulă atât de mică încât pot să fac sex poral. Am o pulă atât de mică încât sunt gelos pe cei cu micropenis. Suficient.



Acum dacă tot aţi intrat aici ar fi drăguţ să rămâneţi şi cu o reţetă, chiar dacă e în picograme. Nu vă supăraţi, nu? Aşadar pentru o tavă rotundă de 24 picometri amestecaţi 1 picogram de ouă, 1 picogram de zahăr granulat, 1 picogram de zahăr brun, 20 de femtograme de sare, 1.5 picograme de unt topit, 2 picograme de ciocolată 65% topită, un picostrop de extract de vanilie şi 100 femtograme de cafea instant până când totul se omogenizează. Încorporaţi 1.5 picograme făină cernută. Coaceţi totul pentru pentru 1.800.000.000.000  nanosecunde la 448.15 °K.




sâmbătă, 11 februarie 2017

REŢETE COMPLEXATE ŞI GRATUITE: PRICK O'MIGDALE

Vreau să încep prin a mă căca pe toate reţetele de pricomigdale de pe net şi implicit pe autorii lor. Nişte mizerii, confirmate şi de pozele în care pricomigdalele arată mai curând a vomă de pisică uscată decât a ceea ce ar trebui să fie. Sincer să fiu, până mai ieri nici eu n-aveam habar cum trebuie să fie o picromigdală, pentru că nici nu am mai mâncat şi nici nu am mai făcut. De obicei când fac ceva pentru care nu există o reţetă în cărţi profesionale, mă apuc şi scurm pe net. Cum pricomigdala e în aparenţă o chestie românească am luat la rând toate reţetele de gospodine cu bloguri şi am încercat să fac o medie. Drept să spun mă apucasem să fac un spreadsheet în excel ca să demonstrez inconsistenţa dintre reţete pentru un preparat care are la bază doar vreo 3 ingrediente principale, dar mi-am dat seama că voi trăiţi repede şi n-aveţi timp de dovezi şi explicaţii aprofundate, aşa că o să mă rezum la concluzii.

În primul rând pricomigdala nu e ceva românesc. Mai nimic nu e. Pricomigdala asta a noastră e de fapt un Macaron de Nancy cu twist. Macaron-ul de Nancy  e atât de simplu ca raportul de 5:5:3 de pudră de migdale, zahăr şi albuş. Probabil din raţiuni economice, ca mai toate reţetele născute în trecutul nostru glorios, strămoşii mei au decis să înlocuiască migdala cu nucă. Nimic rău până aici, de vreme ce nuca are mai multă personalitate decât migdala. Problema e că nuca e şi mult mai grasă şi udă, aşa că raportul ăla de mai sus se duce dracu’ şi lucrurile nu mai ies aşa cum trebuie. Ce face un cofetar prost când i se lasă ceva în cuptor? Adaugă făină. Şi aşa apare făina într-o reţetă unde nu are ce căuta. Apoi ce face un cofetar prost când produsul finit arată urât? Îl acoperă cu zahăr pudră. De ce căcat ai vrea să mai pui zahăr pe ceva care e deja al dracului de dulce? De cretin. Ce face un cofetar prost care se consideră creativ şi inovator? Adaugă gălbenuş, aşa cum am văzut într-o reţetă aflată undeva în top Google Search şi face ceva ce nu mai are nici o treaba cu macaronul lui Nancy. Ce face un cofetar prost care nu stăpâneşte tehnici de bază? Se scarpină în nas cu mână băgată prin colon şi se complică acolo unde nu e cazul, adăugând paşi de care nu e nevoie, cum ar fi să facă o bezea pe care o bate 40 de minute cu mixerul (săracul bobinaj) sau să fiarbă compoziţia.

Cred că am acoperit cam tot ceea ce era de acoperit cu privire la ce să nu faci când faci o picromigdală, aşa că n-a mai rămas decât să vă dau o variantă care sper să vă mulţumească, aşa cum îmi doream şi eu să fiu mulţumit atunci când m-am încrezut în nişte vite proaste care umplu netul de reţete greşite. Mă cac încă odată pe ele, din tot sufletul şi străfundurile intestinelor mele. Aşadar:

Nuci – 0,275kg 1
Pudră de migdale – 0,050 kg
Zahăr pudră – 0,325 kg
Albuş – 0,125 kg 2
Esenţă de migdale – 0,004 kg 3
Extract de cafea – 0,005 kg 4

1 0,275 kg înseamnă 275 grame şi tot aşa, în caz că nu vă duce capul
2 aproximativ 4 albuşuri de ou mediu, în caz că nu ştiaţi asta deja
3 esenţă de migdale din aia concentrată, nu apă de toaletă de esenţă de migdale căci prea multă umezeală în compoziţie nu face bine.
4 o opţiune personală care ajută la culoare dar şi la gust

Măcinaţi nucile împreună cu pudra de migdale şi zahărul pudră până totul devine fin. Amestecaţi albuşul cu esenţa de migdale şi extractul de cafea, dacă-l vreţi în compoziţie, apoi turnaţi amestecul peste pudre. Omogenizaţi. Aici intervine partea de experienţă, pentru că oricât de calculată ar fi o reţetă, există variabile care pot fi sau nu prezente în elaborarea ei. Dacă nuca, migdala sau pur şi simplu aerul din încăpere sunt prea ude, ori albuşul prea uscat (da, albuşul se usucă, adică pierde din apă, pe măsură ce se învecheşte) s-ar putea să mai fie nevoie să adăugaţi albuş. Eu în reţetă am pus  cantitatea minimă necesară, ca mai apoi să staţi să ajustaţi albuşul dacă e nevoie, în loc să vă apucaţi să mai alegeţi sau să măcinaţi nucă, mai ales că 4 albuşuri s-ar putea să cântărească mai mult de 0,125 kg. Problema e că atunci când adăugaţi lichid suplimentar în reţetă, stricaţi raportul de zahăr la apă şi fix concentraţia aia de zahăr face ca pricomigdala să iasă perfect rotundă, lucioasă şi frumos crăpată, alternativa fiind o amibă mată. Aşadar, la orice cantitate de albuş adăugat în plus, suplimentaţi şi cu o cantitate dublă de zahăr pudră pentru a păstra raportul corect. Compoziţia trebuie să fie relativ tare şi dacă o lăsaţi un minut să se relaxeze după ce aţi amestecat-o ar trebui să aibă un aspect lucios. Dacă aţi ajuns în punctul ăla, transferaţi compoziţia într-un poş cu dui rotund, de 10-12mm şi turnaţi pe o tavă, tapetată cu hârtie de copt, bule de aproximativ 3 centimetri în diametru cu aceeaşi distanţă între ele. Dacă e prea rece în casă şi vi s-a întărit compoziţia în poş sau în castron, băgaţi-l/o câteva secunde la microunde. Când sunteţi gata cu tava  băgaţi-o în cuptorul cu convecţie adevărată preîncălzit la 170°C pentru aproximativ 12 minute. Nu turnaţi pe mai multe tăvi de odată dacă nu puteţi să le şi coaceţi pe toate în acelaşi timp, pentru că e posibil să vă alegeţi cu ceva care să semene mai mult cu un macaron modern decât cu o pricomigdală. Mai sus am scris cuptor cu convecţie adevărată pentru că eu din ăla folosesc atunci când le fac. Dacă aveţi pe gaz încercaţi o tavă mai groasă şi deschisă la culoare, poziţionată în partea superioară a cuptorului şi o temperatură de 190° pentru aproximativ acelaşi timp. Pentru un cuptor electric cu ventilaţie încercaţi căldură şi de sus şi de jos la 170°C tot pentru 12 minute. Oricum ar fi, timpul şi temperatura trebuie ajustate uşor în funcţie de particularităţile fiecărui cuptor. Dacă după 12 minute, indiferent de cuptorul pe care-l folosiţi sunt crăpate şi uşor coapte pe margine e ok să le scoateţi. Chiar dacă sunt prea moi şi încă lipite de foaie e mai bine să le scoateţi de acum şi să aşteptaţi până se răcesc, să vedeţi dacă se desprind de foaie, iar dacă nu să le mai băgaţi 1-2 minute să se usuce la aceeaşi temperatură, decât să le faceţi prea tari, căci tot farmecul într-o pricomigdală e textura aia crocanto-lipicioasă, nu?

P.S. Dacă găsiţi scris pe undeva în text picromigdală, nu-s eu de vină ci autocorrect-ul de la word care încearcă să-mi spună că aia e varianta corectă, care de altfel şi e, dar pe care am refuzat să o folosesc, drept dovadă că de fiecare dată când am observat am încercat să corectez autocorrect-ul, înjurându-l melodios, pe el şi pe toate mumiile alea retardate de la academia română, care şi-au dat seama că integritatea noastră naţională e în pericol. Mă cac şi pe ei.


joi, 1 decembrie 2016

Minime (Ep.14) - Ziua Naţioanală


Atenţie! Acest text este cu plasare de puli. Nerecomandat persoanelor sensibile la acest cuvânt sau la alte cuvinte considerate vulgare, care se poate să se fi strecurat pe aici.


Ziua naţională, deci practic ziua care ne caracterizează pe noi ca stat, ca naţiune. Înţeleg deci fasolea cu ciolan, înţeleg poşirca fierbinte în pahare de plastic, rupţii-n cur ce stau pe la cozi să le ia pe moca, bătrânii nostalgici, tinerii ignoranţi, politicienii şi biserica prezente, muzica deprimantă, steagurile mici făcute-n China, atârnate, agăţate, înfipte şi lipite pretutindeni. Nu înţeleg armata. Nu înţeleg de ce 95% din această zi trebuie să fie despre armată. Fă-mă ignorant, dar nu-mi pasă de armată. Pentru noi ca naţiune, în anul 2016 nu-şi mai are nici o justificare. Nu a avut-o niciodată. Noi suntem o naţiune pasivă, dintotdeauna am fost (Dacopaţilor calmaţi-vă… dintotdeauna am fost). Întotdeauna am luat-o în cur de la vecinii noştri cu puli mai mari sau chiar mai mici dar întărâtaţi şi tot ce-am fost în stare să facem a fost să întoarcem curul de la unul către celălalt în speranţa că o să ne usture mai puţin, să strângem din buci, din când în când şi să îndrăznim să scoatem un vaiet.. dar atât. Nu ne-am tras niciodată chiloţii pe noi, nu le-am rupt niciodată pulile şi clar nu i-am aşezat pe ei în vine să le-o tragem nelubrifiaţi până le-ar fi dat sângele… pe nas. Rolul armatei azi e să dea de „lucru” unor oameni, plătiţi cu bani din PIB, să ne permită nouă ca ţară, contra câtorva procente bune tot din PIB, să fim într-o organizaţie militară care are propria agendă şi pe care-o doare-n cur de-un stat mic din curul Europei la o adică, să trimită câţiva ciumeţi să poarte lupte pe care noi nu le vrem prin Orient, singura motivaţie a acelor ciumeţi fiind banii mai mulţi pe care-i primesc, să iasă la paradă azi ca să-i gâdile la orgoliu pe oamenii rataţi ce se agaţă de orice căcat care i-ar putea include într-un grup şi nu în ultimul rând, aramata are rolul de a îi desfunda pe unii din ştie-dreacu-ce-cătun când or veni zăpezile alea mari. Adică, fie… încă o instituţie din multele instituţii care să sugă din banii pe care eu,tu şi cei care mai muncesc în ţara asta îi producem, fără să întoarcă ceva înapoi. Foarte bine.. să sugă până s-or îneca, dar să le faci şi paradă… mai duceţi-vă bă în pizda mamei naţiuni!