joi, 1 decembrie 2016

Minime (Ep.14) - Ziua Naţioanală


Atenţie! Acest text este cu plasare de puli. Nerecomandat persoanelor sensibile la acest cuvânt sau la alte cuvinte considerate vulgare, care se poate să se fi strecurat pe aici.


Ziua naţională, deci practic ziua care ne caracterizează pe noi ca stat, ca naţiune. Înţeleg deci fasolea cu ciolan, înţeleg poşirca fierbinte în pahare de plastic, rupţii-n cur ce stau pe la cozi să le ia pe moca, bătrânii nostalgici, tinerii ignoranţi, politicienii şi biserica prezente, muzica deprimantă, steagurile mici făcute-n China, atârnate, agăţate, înfipte şi lipite pretutindeni. Nu înţeleg armata. Nu înţeleg de ce 95% din această zi trebuie să fie despre armată. Fă-mă ignorant, dar nu-mi pasă de armată. Pentru noi ca naţiune, în anul 2016 nu-şi mai are nici o justificare. Nu a avut-o niciodată. Noi suntem o naţiune pasivă, dintotdeauna am fost (Dacopaţilor calmaţi-vă… dintotdeauna am fost). Întotdeauna am luat-o în cur de la vecinii noştri cu puli mai mari sau chiar mai mici dar întărâtaţi şi tot ce-am fost în stare să facem a fost să întoarcem curul de la unul către celălalt în speranţa că o să ne usture mai puţin, să strângem din buci, din când în când şi să îndrăznim să scoatem un vaiet.. dar atât. Nu ne-am tras niciodată chiloţii pe noi, nu le-am rupt niciodată pulile şi clar nu i-am aşezat pe ei în vine să le-o tragem nelubrifiaţi până le-ar fi dat sângele… pe nas. Rolul armatei azi e să dea de „lucru” unor oameni, plătiţi cu bani din PIB, să ne permită nouă ca ţară, contra câtorva procente bune tot din PIB, să fim într-o organizaţie militară care are propria agendă şi pe care-o doare-n cur de-un stat mic din curul Europei la o adică, să trimită câţiva ciumeţi să poarte lupte pe care noi nu le vrem prin Orient, singura motivaţie a acelor ciumeţi fiind banii mai mulţi pe care-i primesc, să iasă la paradă azi ca să-i gâdile la orgoliu pe oamenii rataţi ce se agaţă de orice căcat care i-ar putea include într-un grup şi nu în ultimul rând, aramata are rolul de a îi desfunda pe unii din ştie-dreacu-ce-cătun când or veni zăpezile alea mari. Adică, fie… încă o instituţie din multele instituţii care să sugă din banii pe care eu,tu şi cei care mai muncesc în ţara asta îi producem, fără să întoarcă ceva înapoi. Foarte bine.. să sugă până s-or îneca, dar să le faci şi paradă… mai duceţi-vă bă în pizda mamei naţiuni!

duminică, 20 noiembrie 2016

Legendele Olimpulei





Cât timp ignoranţa şi neputinţa or să existe pe pământ, or să existe şi zei în cer sau după cum vom vedea chiar deasupra unui castron cu ciocolată. Şi e bine să fie aşa, pentru că ignoranţa şi neputinţa, pe care o s-o denumim în continuare prostie, pare să fie constantă în cantitate şi calitate, ea modificându-şi doar forma în timp. Şi când ai atâţia oameni proşti la un loc e bine ca ei să aibă impresia că e cineva acolo care-i ajută, îi priveşte, îi judecă, îi răsplăteşte ori pedepseşte, altfel noi ca rasă am înceta să mai existăm. Impresia asta pe care unii din noi o creăm pentru a îi controla pe alţii sau care vine din sine nu-i altceva decât o mică parte din instinctul de supravieţuire pe care şi noi ca oricare alt organism îl posedăm. Deci într-un fel nu putem fi făcuţi direct responsabili de existenţa zeilor, pentru că instinctul de supravieţuire nu este strict legat de individ ci are de-a face cu voinţa lui Schopenhauer sau chestia-n chestie a lui Kant, aşa că orice teorie a conspiraţie privind o manipulare voită a omului de către om nu-şi mai are rostul dacă privim problema din perspectivele celor doi.

Au trecut deja mii de ani de când am început să inventăm zei şi deşi aparent ne-am potolit, mulţumiţi fiind de cei pe care i-am fabricat acu’ vreo două milenii, în realitate ne-am intensificat activitatea, doar că în loc să acţionăm mistic şi pe scară largă, ne limităm la arii geografice restrânse, uneori chiar şi de mărimea unui cvartal, renunţând totodată la fiinţele măreţe poziţionate undeva în moţ de munte, în cer, în pământ, în locuri unde în general noi oamenii nu prea reuşeam să ajungem, în favoarea semenilor noştri. Daaa… nu mai fac frate ăştia zei cum îi făceau odată, fiinţe supranaturale, omnipotente, cu calităţi umane duse la superlativ. Cred că vârful teogoniei a fost atins cu zeii din Olimp şi cei din Egipt. De-atunci încoace lucrurile au cam luat-o la vale. Gândiţi-vă la Dumnezeu şi faceţi o paralelă între el şi Zeus. Zeus a muncit ceva ca să ajungă zeul zeilor, dar chiar şi aşa tot trebuia să dea socoteală din când în când şi celorlalţi zei, îl durea în cel mai sincer mod în cur de oameni şi când avea chef le dădea la buci femeilor, deghizat în diverse animale. Era cool moşu’. Lui Dumnezeu i-au parvenit toată puterea şi măreţia din nimic. A creat tot după bunul său plac fără să dea socoteală nimănui, a transmis nişte reguli unui bărbos în vârf de munte, a dat la buci (şi nici măcar în persoană) unei singure fecioare, l-a trimis pe fi-su la schingiuială, a lăsat impresia că ne iubeşte, în ciuda tuturor nenorocirilor şi de atunci i-a cam lăsat pe oameni să-şi facă de cap în numele lui, lucru pe care aceştia încă-l mai fac şi azi. Da… după atâtea veacuri şi evoluţie intelectuală, noi oamenii încă mai credem într-un zeu inventat acum câteva mii de ani. Totuşi Dumnezeu nu mai e ce-a fost odată. Pentru mulţi dintre noi, chiar şi pentru cei mai credincioşi, Dumnezeu a devenit un fel de Babacu’. Recunoaştem că el ne-a făcut şi că ne-a ajutat cumva să ajungem ceea ce suntem azi, dar nu mai avem acelaşi respect, aceeaşi frică pe care o aveam în trecut. Îl desconsiderăm, îl vedem ca pe o povară şi ne întoarcem către el cât de rar putem, eventual doar atunci când avem nevoie de ceva. Cam asta e relaţia personală pe care noi toţi, credincioşi sau ne, atei ori agnostici, ignoranţi sau intelectuali o avem cu Dumnezeu în zilele noastre. Restul sunt aparenţe.

Trăim rapid şi local într-o lume globalizată şi interconectată. Manipularea în masă a devenit un coşmar logistic pentru rasa umană. Suntem în pragul autodistrugerii, dar voinţa lui Arthur’ lucrează şi nu ne lasă să pierim. Transferul de putere aparentă de la câteva grupuri restrânse către masă e inevitabil. Îl vedem azi mai mult ca niciodată în orice aspect al vieţii. Suntem stăpânii propriilor vieţi şi cum mulţi dintre noi nu suntem capabili să luam decizii pentru noi înşine ori să fim răspunzători pentru faptele noastre, ne agăţăm de cei de lângă noi şi le dăm lor această forţă proaspăt căpătată. Zeii nu mai stau în cer, departe de oameni. Azi zeii sunt oameni şi ei mişună printre noi, trăgându-şi puterea din aceeaşi ignoranţă şi neputinţă care au dat naştere zeilor ăi mari. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu atotştiutorul să ne vegheze. Îl avem pe fratele ăl mare, avem sateliţi, gadgeturi şi servicii secrete. Nu mai avem frică de Dumnezeu ci de sistem. Avem judecători, parlament, politicieni. Legile sunt noile porunci şi iadul are gratii. Când avem nevoie de ajutor nu ne mai uităm la cer, nu ne mai rugăm, completăm cereri, facem acte şi contracte, batem drumuri şi pe la uşi, iar pe Dumnezeu îl mai amintim doar într-un scurt „Hristosu’ mă-tii” atunci când nu mai putem de draci. Nici dracu’ nu mai e ce-a fost odată şi nici raiul nu ne mai surâde. Mai bine o casă şi-o maşină şi chestii.. multe chestii, la reducere, dacă se poate. Dumnezeu ăl mare aşa cum îl ştim noi o să dispară şi peste câteva secole Bibila va sta pe un raft lângă Legendele Olimpului, iar între timp noi vom continua să producem zei din oameni, căci atât ne duce capul. Dive, divi, staruri, superstaruri, multimilionari, papi, preafericiţi, politicieni, Trump sunt produsul ignoranţei şi neputinţei noastre individuale, dar şi expresia voinţei lui Arthur, aşa că suntem doar pe jumătate vinovaţi.


Dar de ce scriu eu despre zei pe un blog culinar? Păi în primul rând acesta nu-i un blog culinar şi astea fiind spuse pot să mă consider auto-exclus de la conferinţa bianuală a bloggerilor culinari. În al doilea rând pentru că lucrez într-un domeniu în care densitatea zeilor e una foarte mare. Să de-a dracu’! Aproape că sunt mai mulţi zei decât muritori. Nu zic, sunt câţiva, pe care şi eu în ignoranţa şi neputinţa mea i-aş cataloga drept zei culinari, dar îi poţi număra pe degete. Apoi câteva mii de chefi şi pastrychefi extrem de talentaţi care pot trece drept semi-zei. Tocmai deaunăzi ce-am cunoscut unul pe care, forţând nota, l-aş încadra la a doua categorie. Nu o spun cu răutate, dar convins de profesionalismul pe care l-am remarcat în cele câteva ore petrecute în vecinătatea lui, sunt sigur că o astfel de catalogare nu l-ar flata în nici un fel. Chiar şi aşa, distanţa între el şi toţi ceilalţi muritori aflaţi în acea cameră, printre care mă includ şi pe mine, e ca de la cer la pământ, obligându-mă astfel să recurg la acest epitet. Apropo de pământ şi picioarele care ar trebui să stea ferm înfipte în el, eu mă străduiesc cât se poate de mult s-o fac. E tentant să te crezi ceva mai mult decât eşti, când ai oameni în jurul tău care te privesc cu admiraţie, doar că de cele mai multe ori în spatele acelei admiraţii stau doar ignoranţa şi neputinţa lor. Aşa că voi, ignoranţilor şi neputincioşilor, încetaţă cu preaslăvirile şi încurajările acolo unde nu-i cazul. Dacă cineva cunoscut, rudă ori prieten, vă aduce un platou cu prăjituri gri, care arată mai mult a vomă de pisică decât a ceva dulce, nu-i mai încurajaţi frate… Spuneţi-le dracului că au făcut un căcat. Ştiu că e greu, că vă e milă să-i băgaţi în depresie sau ruşine să le spuneţi în faţă un adevăr evident, pe care şi ei îl ştiu, dar pe termen lung faceţi o favoare tuturor. Sunt prea mulţi… prea mulţi hecatonhiri, într-un domeniu în care noi muritorii tragem cât pentru zece oameni la un loc pentru că nimeni nu mai vrea să fie ca noi şi toţi vor să fie ca ce-şi imaginează ei că sunt. Mă cac pe voi de proşti! Aproape că aş profita de ignoranţa şi neputinţa voastră ca să mă cocoţ şi eu undeva sus, să mă autoproclam Zeul Căcatului, doar ca să mă pot căca pe cât mai mulţi dintre voi şi poate aşa, cumva, de la mirosul de căcat să vă treziţi la realitate.

luni, 22 august 2016

La ce mă mai gândesc noaptea când nu dorm (Ep.1) – Cuminţenia pământului


Aici nu e vorba despre Brâncuşi, pentru că Brâncuşi nu e al meu. Brâncuşi nu e al nimănui, nici măcar al lui Brâncuşi. Brâncuşi e ţărână acum şi lucrurile pe care le-a lăsat în urmă nu sunt nimic altceva decât nişte pietre şi metale modificate conform viziunii sale artistice, pe care se găsesc unii să le mute de colo-acolo din când în când pe bani mulţi. Toţi avem în noi o latură artistică. Uite… şi eu mi-am manifestat-o zilele trecute sculptând dintr-o bucată de cocă destul de greu de manipulat… o pulă, lucioasă, creolă?. Sigur, o să spuneţi că asta nu e artă şi eu o să vă întreb, de ce? De ce pula mea e mai puţin artă decât pula lui Brâncuşi? Pentru că el a lucrat în bronz şi eu lucrez cu cocă? Contează materialul? Contează estetica şi perfecţiunea, suprarealismul? Faptul că el e artist declarat şi eu nu? Nu e şi pula mea o manifestare artistică? Oricum în final ambele sunt inutile. Adică bronzul ăla mai bine îl fură un ţigan, în topeşte şi face nişte oale din el, cât despre pula mea, ea… ea e în gura cuiva acum, dar nu ca atare ci sub forma unui tort. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă, măcar să se transforme în ceva util sau plăcut.


Acum vă rog, nu încercaţi să vă daţi connoisseuri spunându-mi că pula lui Brâncuşi e de fapt Maria Bonaparte admirându-şi ţâţoaiele, că nu e adevărat şi o ştiţi şi voi. O ştia chiar şi Brâncuşi când dezminţea faptul că ce a vrut el să facă acolo a fost de fapt o pulă. Din o sută de oameni întregi la minte, 98 or să spună că aia e o pulă, unul o să se prefacă, spunând că vede mai mult decât ceea ce noi oamenii comuni suntem capabili să percepem, iar celălalt o să spună că nu ştie cum arată o pulă.

Cred că am folosit cuvântul pulă de suficiente ori pe suta de cuvinte scrise încât să sperii orice proastă care a nimerit greşit pe aici, asta dacă nu s-a speriat de prima oară de la pula monstroasă care i-a apărut pe wall-ul de pe facebook. Acum să nu credeţi că aţi înghiţit atâta pulă degeaba, căci urmează partea filozofică, aia la care mă gândesc eu noaptea. Nu e nimic nou, căci filozofia asta e: lucruri pe care deja le ştim dar pe care le conştientizăm atunci când le auzim la alţii care ştiu să le pună în cuvinte.

Ideea e că noi oamenii suntem nişte animale… complexe ce-i drept, dar tot animale. Ne place să avem, să deţinem, orice…  şi când zic orice, chiar orice. Nu e nimic pe pământul acesta care să nu-şi găsească loc în sufletul vanitos al vreunui om. În mod ironic, pământul e printre preferatele noastre. Pe locul doi ar fi oamenii. Ne place să deţinem oameni, doar că trăim vremuri grele. Dacă înainte puteai să le obţii şi pe unele şi pe altele prin acte de violenţă, în ziua de azi e din ce în ce mai greu aşa că am inventat ceva fictiv care să justifice dreptul nostru de proprietate asupra lor: banii, actele şi bineînţeles iubirea. Un fel de pişat teoretic pe care-l împroşcăm pe lucrurile dragi nouă pentru a îi împiedica pe alţii să se apropie de ele.

În concluzie, dacă sunteţi oameni decenţi, nu vă mai pişaţi pe Brâncuşi şi a lui cuminţenie. E din piatră şi oriunde ar sta, stă bine şi fără ăia doi stropi picuraţi din puţele voastre.

„- Nu mai scrie şi cretinul acesta nimic despre prăjituri… doar îi zice Desertologie?”

luni, 15 august 2016

Dirty jobs


„Desert fără zahăr” este şi va rămâne pentru mine veşnic un oximoron. Nu-mi pasă că ştiinţa este cu un pas înaintea logicii sau a bunului simţ şi a inventat tot soiul de ocolişuri pentru a crea aparenţe şi a fenta ceea ce e firesc. Gândesc deci îmi folosesc creierul, aşadar consum glucoză, deci zahăr, dar până la un punct. Ce trece de linia aia e doar plăcere şi când sari prea departe e nesimţire, prostie şi apoi boală, abia apoi boală. Da ştiu… gene proaste, neamuri proaste, neam prost, orice scuză ar avea unul care cade lat dacă mănânca o granulă de zahăr, are la origine prostia, a lui sau a ălora care au zis că e ok să dea mai departe nişte gene proaste. Chiar şi aşa, încă mai sunt om şi undeva pe fundul sufletului meu negru mai am o dâră de simpatie (nu mă corectaţi încercând să-mi explicaţi că e empatie de fapt) faţă de cei pentru care zahărul chiar e periculos din punct de vedere medical. Vouă vă spun cu  toată sinceritatea de care sunt capabil că încercând să mă pun în situaţia voastră fie m-aş omorâ, fie N-AŞ CONSUMA TOT FELUL DE MIZERII ÎNCERCÂND SĂ-MI SATISFAC O PLĂCERE, NU O NEVOIE ŞI NICI NU I-AŞ MAI BÂRÂII LA CAP PE NIŞTE OAMENI, PENTRU CARE ZAHĂRUL ESTE NUCLEUL ÎN JURUL CĂRUIA SE ÎNVÂRTE MESERIA LOR, SĂ-MI FACĂ CEVA FĂRĂ ZAHĂR!, dar mai mult ca sigur m-aş omorâ, căci îmi plac prea mult dulciurile. Aşadar, când vine la mine un din ăsta cu pancreasu atârnând de-o aţă, cerând ceva dulce fără zahăr îi zic să se ducă dracului, cu aceeaşi onestitate cu care un medic îi spune unuia cu ficatul praf să nu mai mai bea, nici măcar bere fără alcool. Dar cum aş putea eu, cofetar antreprenor, care-şi câştigă pâinea vânzând altora zahăr, să-i refuz pe cei ce vor ceva de care nu au nevoie pentru ceva ce nu au, fiind dispuşi să dea o căruţă de bani pe acel ceva. Pentru ei, pentru voi cretinilor, era să mă cac eu pe mine luna trecută încercând tot soiul de combinaţii cu toţi îndulcitorii posibili, mare parte dintre ei având un „ol” în cur, care pentru cei ce ştiu puţină chimie alimentară intră în categoria îndulcitorilor cu efect laxativ. Chiar dacă n-am nici un fel de respect pentru oamenii care vor să consume dulciuri fără zahăr, am respect faţă de cofetărie, aşa că mi-a ieşit ceva pe care chiar şi eu l-aş mânca, dacă aş vrea să mă cac pe mine, desigur. Ceea ce vreau să spun e că cofetăria e un job periculos. Lăsând la o parte clasicele tăieturi, arsuri, fracturi de care poţi avea parte lucrând într-un astfel de mediu, există şi latura mai perfidă a cofetăriei care îţi poate pune viaţa în pericol, la nivel chimic, biologic, molecular... Dar pentru că echilibrul este forţa supremă în univers, de mai bine de vreo săptămână tot testez o prăjitură care mă obsedează de mai bine de un an şi pe care mi-am făcut în sfârşit timp s-o abordez: Medovik. Am mâncat câteva kile’ până acum şi o să mai mănânc alte câteva kile’ bune şi după ce nu mai am nimic de modificat la ea, pentru că e bună, aaa.. şi da, pentru că oricât aş mânca, nu mă cac pe mine de la ea.


PS: Green Sugar e o mizerie care mă lasă rece… în gură… la propriu.

luni, 25 iulie 2016

Unde sunt cofetarii?


Sunt mediocru. Cred că am spus-o destul de bine aici, aşa că nu mai repet. Şi tocmai pentru că îmi place calea de mijloc mi-am ales o meserie pe măsură. N-am vrut nici să dau cu sapa ori târnăcopul, sau să car saci de ciment pe şantiere, să-mi strivesc degetele cu ciocanul, să-mi ard retina cu aparatul de sudură ori să-mi expun găozul păros pe jumătate ieşit din pantalon în apartamentul vreunei gospodine cu probleme la instalaţie. N-am vrut să învârt 8 ore pe zi de un volan, ca într-o zi să ajung, grăbindu-mă, într-o râpă sau în vreun pom. N-am vrut să spăl maţe de oaie sau să tranşez carcase într-o fabrică zgomotoasă, să împing la pubele, să mătur străzi, să belesc dinţii şi să mor într-un colţ, c-am legat două fire greşit, să alerg după netrebnici sau să fiu chiar eu netrebnicul. Dar n-am vrut nici să stau în spatele unei tejghiele ori a vreunei uşi, cu curul înfundat într-un scaun şi cu mintea înfundată de hârtii şi pixeli, să hotărăsc destine din semnături şi să produc doar cifre şi statistici, hârtii şi bani. N-am vrut nici să vindec oameni, să-i salvez ori să fac lumea un loc mai bun, nu vreau să fiu un exemplu pentru nimeni. Nu-s nici geniu, nu compun muzică, nu pictez, ocazional mai măzgălesc ceva obscen pe-un colţ de hârtie.

Sunt cofetar. Mă trezesc la 4:30, uneori pun snooz-ul până la 5:00 pentru că-mi place senzaţia. Mă cac, mă spăl, mănânc bine, îmi calc uniforma, mă îmbrac şi apoi traversez tot Bucureştiul cu maşina sau în comun în funcţie de circumstanţe. Sparg, cern, frec, amestec, cântăresc, torn, întind, coc, fierb, prăjesc, caramelizez, dozez, poşez, asamblez, blanşez, topesc, temperez, nivelez, pasteurizez, curăţ, tai, storc, rad, separ, emulsionez, răcesc, încălzesc, hidratez sau usuc, miros, gust, pipăi şi privesc. Ridic, desfac, împachetez, ambalez, sortez, depozitez, congelez şi decongelez, calculez, creez, greşesc, repar, compar, notez, gestionez, deleg şi atenţionez, ţip, îmi pare rău, stric, repar, mă tai, mă-nţep, dau cu sare, mă ard, mă opăresc, mă curentez, mă trage curentu’, mă enervez, mă calmez, înjur, înjur, înjur, înjur… plec. Câteodată la trei, câteodată la douăştrei, câteodată juma’ de an, dar mereu mă întorc. Mă simt singur şi nebun. Unde căcat sunteţi bă?

Apropo, angajez cofetar. Exclus babe obosite, cofetărese comuniste, premixărese, poponari, pămpălăi, pizde, necitiţi, inculţi, cretini, oameni care put, oameni care nu citesc, neoameni, netoţi, netrebnici, oameni care l-au votat pe Iohanis, raw-vegani, vegetarieni, reptilieni, baptişti, rasişti, onanişti. Program de lucru: non-stop. Salariu: cât meriţi. Unde? La Zexe Cofeturi, în parc, la Tei. De când? De mâine de la 7:00. Tel: 0766491487 – Întrebaţi de Satana.

vineri, 1 iulie 2016

Psihopatiserul Arti Zan (Ep.2) - Telul şi Televizorul


Episodul 1 aici... cu toate că se aştepta să fie cineva de la poliţie, în faţa lui stătea tot cretina aia de vecină:

- Aa.. văd că ţi-ai rezolvat problema! Uite ce, n-am vrut să ţip la tine, dar cum să faci aşa ceva, măi băiete? … umbli cu porcăria sculată pe la oameni prin case, ce naiba! Hai te rog să-mi faci şi mie televizorul ăla, că-mi începe emisiunea.

Artur oftă dezamăgit că cei de la poliţie nu veniseră încă să-l salte şi porni pe urmele babei bombănind. Spera totuşi să o vadă iar pe Simona, însă aceasta nu mai era acasă. Luă telecomanda, apăsă pe un singur buton şi televizorul reveni la normal. Era a zecea oară în ultima lună când făcea asta. Odată la două zile sau câteodată şi de două ori pe zi doamna Stănescu îi suna la uşă pentru că nu era în stare să reţină un buton, acelaşi buton pe care tot ea îl apăsa înainte să-l cheme pe Artur să o facă şi el la rândul lui. Acesta începea să creadă că o face dinadins pentru un motiv pe care nu reuşea să-l găsească, dar nu a avut niciodată curajul să o întrebe sau să o refuze pe aceasta, pentru că îi era frică de ea. Da, lui Artur, omul care omorâse deja mai mulţi oameni, îi era frică de vecina lui bătrână, doar pentru că îi aducea aminte de mama Luizei, doamna Cuscă, o femeie în faţa căruia nici un bărbat nu îndrăznea să stea drept.

Doamna Stănescu începu să butoneze telecomanda ca să ajunga la postul dorit însă se opri pe F1 TV. Ecranul era căptuşit cu benzi galbene de breaking news: „CRIMĂ ÎNFIORĂTOARE ÎN SECTORUL NOUĂ DIN CAPITALĂ. ”, „RĂZBUNAREA VICTIMEI!”, „PATRONUL CELUI MAI CUNOSCUT LANŢ DE COFETĂRII DIN FERICEŞTI A FOST OMORÂT” şi toate astea puse pe un fundal în care un reporter agitat relata de la faţa locului. Faţa locului nu era nicăieri altundeva decât la biroul nenorocitului căruia Artur îi crăpase ţeasta cu nici o zi în urmă. Balta de sânge de pe podea era mult mai mare decât s-ar fi aşteptat Artur.

- Hah! L-am ciobit bine…
- Ce spui?
- Zic că l-a aranjat bine, cine l-a aranjat, nu vedeţi ce de sânge e pe jos?

„POLIŢIŞTII CONTINUĂ CERCETĂRILE, ÎNSĂ DIN CE AU GĂSIT LA FAŢA LOCULUI SE PARE CĂ VICTIMA A FOST OMORÂTĂ DE CĂTRE SECRETARA ACESTUIA. POTRIVIT ANCHETATORILOR ACEASTA AR FI DEPUS PLÂNGERE LA POLIŢIE ÎMPOTRIVA ŞEFULUI SĂU PENTRU TENTATIVĂ DE VIOL, ÎN URMĂ CU UN AN, ÎNSĂ DUPĂ SCURT TIMP ACEASTA ŞI-AR FI RETRAS PLÂNGEREA, SPUNÂND CĂ A FOST O NEÎNŢELEGERE ŞI UN ACT DE REA VOINŢĂ DIN PARTEA SA, ACEASTA VRÂND DOAR SĂ-ŞI ŞANTAJEZE ŞEFUL PENTRU UN SALARIU MAI BUN.”

- Vai, ce jivină… puişor să te păzeşti de curve d-astea nenorocite. I-aţi mamă şi tu o fată de casă, unde e Luiza, de ce-a plecat? Ce i-ai făcut, că era fată bună? Parcă vă şedea bine împreună.

-„Am futut-o în cur până n-a mai putut! S-a speriat proasta, şi-a luat boarfele şi-a plecat la mă-sa. Mă cac pe întrebările tale stupide! Mă cac pe tine de babă senilă cu telecomanda ta. O să-ţi crăp şi ţie ţeastă cum i-am făcut ăluia! O să te fac bucăţi şi o să te bag în saci mici de gunoi! O să-ţi dau drumul pe tubul de gunoi de nu o să te mai găsească nimeni să te pună la loc şi groapa ta o să fie aia de gunoi de la marginea oraşului. Apoi o să fur tot ce ai în casă şi o să le împart la aurolaci prin oraş!”

- Nu ştiu de ce a plecat, şi-o fi găsit pe altul, n-a vrut să-mi spună…
- Atunci s-o ia dracu’! Ai văzut-o pe Simona ce frumuşică e? Da’ să nu te pună Necuratu’ să te-atingi de ea că e nepoata lu’ vară-mea. E studentă la psihologie în anul trei şi e deşteaptă foc. Dar nu-i de nasul tău.
- Da, doamnă, staţi liniştită, că mă descurc şi singur. Ia-uite, mâini am, net am… Şi se îndreptă spre uşă.
- Da mamă, da’ ai şi tu nevoie acolo de o fată să-şi facă o mâncare, să facă curat, să…

-„… să mi-o sugă, de asta am nevoie stafidito, că mâncare şi curat ştiu si singur să-mi fac! Las’ că vezi tu peste vreo două zile cum o să mi-o sugă Simona în timp ce eu stau cu bucile lipite de muşamaua ta împuţită de pe masa din bucătărie!”

- La revedere! Salutaţi-o pe Simona din partea mea..
- Să trăieşti!

Deschise uşa de la frigider şi se uită lung. Îi era poftă de clătite, dar nu avea nici gem, nici lapte, nici zahăr. Nu avea nici măcar ulei în dulap. Un borcan cu carne în untură, două ouă, o ceapă mare, un pachet de unt îngălbenit, uitat în fundul frigiderului de vreo lună şi o sticlă de lapte bătut umflată. În dulap o pungă cu făină din care ieşeau molii, un borcan cu sare şi o sticlă de coniac, cu un deget de lichid în ea. O cutie plină cu pungi de condimente desfăcute şi tot felul de sticluţe cu sos mânjite pe-afară, probabil expirate toate. Era o vreme când făcea mâncare în fiecare zi. Avea frigiderul plin şi dulapul din bucătărie era mereu ordonat şi bine aprovizionat. Îi plăcea să gătească, chiar dacă neghioaba de Luiza nu se bucura niciodată de mâncare. Pentru ea, actul de a mânca era un chin şi o făcea doar de nevoie şi asta îl enerva pe Artur la culme, dar în loc s-o lase pe proastă să moară de foame, gătea în fiecare zi altceva, crezând că într-o zi o s-o vadă pe Luiza crăcănându-se de plăcere în timp ce-i gusta mâncarea.

Artur nu avea televizor, dar pe fereastra de la bucătărie auzi relatările reporterului de mai devreme: „VICTIMA, TUDOR VARIABILESCU, PATRONUL LANŢULUI DE COFETĂRII CACAUET, A FOST GĂSIT MORT ÎN ACEASTĂ DIMINEAŢĂ DE CĂTRE MEDICII LEGIŞTI PE PODEAUA DIN BIROUL SĂU. ACESTA AVEA CAPUL SPART ÎN MAI MULTE LOCURI. DE ASEMENEA, POLIŢIŞTII AU DECLARAT CĂ ACESTA NU PURTA PANTALONI ŞI AVEA INTRODUS ÎN RECT UN TEL. SE PARE CĂ TELUL AR FI FOST LUAT DIN COLECŢIA PE CARE ACESTA O ŢINEA ATÂRNATĂ PE PERETELE DIN BIROUL SĂU.”

- Idioata, a trebuit să se bage ea…  Şi trase o privire înspre fundul pe care toca ceapa. Acesta era crestat pe margine în mai multe locuri. Paişpe dungi adânci… şi din cauza idioatei ăleia nu ştia dacă să o facă şi pe a cinşpea. Ce pierdere de timp.


Topi toată untura din borcan, lăsă carnea să se înmoaie la foc mic , în altă cratiţă carameliză ceapa, o stinse cu puţin coniac, nişte sos iute, piper, sare, nucşoară. Apoi băgă totul într-un blender şi aruncă la sfârşit tot pachetul de unt înmuiat. Amestecă laptele bătut cu cele două ouă, apoi făina şi nişte sare, apoi prăji câteva clătite în tigaia unsă cu puţină untură. Rulă clătitele cu pasta făcută şi le puse la frigider. Apoi ieşi din casă.

luni, 20 iunie 2016

Poveşti EB.. cu reţetă (Ep.2) - Cimitirul de vişine - De nicăieri spre niciunde


Să zicem că într-o zi, într-un copac de pe marginea unei străzi prăfuite, la umbra unui bloc bătrân dintr-un cartier mizer al Bucureştiului, o vişină capată conştiinţă. Ea stă undeva mai în inima copacului, ferită de soarele puternic de amiază, aşa că în timp ce semenii ei trec prin tot soiul de experienţe, ea aşteaptă atârnând, mică şi încă verde, să afle „De ce?”. „De ce” e singura, cu adevărat mare, întrebare pe care orice fiinţă cu gândire vrea să o afle.

- De ce dracului atârn eu aici, mică şi verde, prinsă de buturuga asta zbârcită şi inertă?

Nimeni nu-i răspunde, cu toate că e plin copacul de vişine, toate mari şi coapte, unele stricate, unele lovite, câteva perfecte, dar toate tăcute. Se prea poate ca printre ele să mai existe şi alte vişine cu conştiinţă, sunt atât de multe că e practic imposibil să fie altfel… şi mai mult ca sigur şi ele şi-au pus cândva întrebarea pe care mica noastră vişină şi-o pune acum, însă ele sunt prea ocupate să fie. Da, pur şi simplu să fie. Se pare că Descartes n-a înţeles nimic din adevărul vieţii, pentru că în realitate abia după ce nu mai gândeşti începi să exişti cu adevărat. Conştiinţa e utilă doar cât să te facă să-ţi accepţi condiţia, după care nu face decât se te încurce, dacă cumva te încăpăţânezi să o păstrezi aşa cum făcea mica noastră vişină.

Se uita neputincioasă cum celelalte vişine îşi văd de viaţă şi ajung undeva, în timp ce ea stă prinsă în coada aia, aşteptând Dumnezeu ştie ce. Visa ca într-o zi, un cioc de pasăre să o ducă şi pe ea departe de copacul ăla stupid de care s-a trezit pur şi simplu atârnând fără ca nimeni s-o întrebe dacă vroia asta. Vroia să ajungă într-un coş de paie sau măcar într-un buzunar de pantalon, atinsă de o mână de om. Dar cel mai mult îşi dorea să se desprindă pur şi simplu de coada aia nenorocită şi să cadă înspre libertate aşa cum făceau cele mai multe vişine, doar că desişul frunzelor nu o lăsau pe micuţa noastră prietenă să vadă ce e acolo jos.

Cimitirul de vişine, nu era nimic altceva decât o pată lipicioasă pe asfaltul încins de iulie. Doar câteva vişine norocoase aterizau pe pământ şi în cel mai fericit caz apucau să încolţească, doar că umbra bătrânului copac din care căzuseră nu le lăsa să-i ia locul. Mai la vale, sub un alt copac umbros stătea cimitirul de vişine catolic – câteva pete de găinaţ alb-verzui de la păsările ce-şi aveau cuibul acolo. În blocul de lângă vişin la etajul 3, apartamentul 48, Liviu, o namilă de om, tocmai trăgea apa peste diareea explozivă provocată de cele două kilograme de vişine pe care le mâncase nespălate, cu tot cu sâmburi, în ultima oră.

Era noiembrie şi mica noastră vişină încă atârna de copacul ăla blestemat, doar că acum nu mai era verde ci maro şi stafidită. Nu îi reuşise nimic. Nu s-a copt, n-a căzut, n-a ajuns nici măcar căcat de pasăre ori om şi cu toate că acum frunzele căzuseră şi putea să vadă asfaltul de sub copac, cimitirul de vişine dispăruse, spălat de ploi de toamnă şi mături împinse cu silă de un alt soi de vişine care primeau spor de ruşine şi care îşi acceptaseră condiţia, trecând prin viaţă împinse de peristaltismul din maţele universului.
A murit atârnând, neagră şi îngheţată de gerul din Ianuarie fără să afle de ce…

[…]

Dacă v-aţi trezit pe cap cu nişte vişine cărora nu le găsiţi rostul mai bine faceţi nişte muffins. Scoateţi măruntaiele de la vreo 500 grame de vişine, apoi aruncaţi 300 de grame din ele într-o cratiţă cu 15 grame de amidon, vreo 30 grame de zahăr şi vreo 20 grame de amaretto. Ţineţi-le pe foc mediu amestecând din când în când până se dizolvă zahărul şi amidonul face din zeama lăsată de vişine un sos lucios. Ce faceţi cu celelalte? Aveţi răbdare.

Într-o cană de măsurat amestecaţi 130 grame de ou cu 170 grame de lapte bătut, 120 grame de unt topit şi răcit, nişte esenţe, ceva coji de citrice şi cel puţin 3 grame de sare fină. Separat într-un castron măricel, cerneţi de câteva ori 250 grame de făină cu 200 grame zahăr pudră, 10 grame praf de copt şi 4 grame bicarbonat de sodiu. Împreunaţi udele cu uscatele şi daţi în ele cu un tel cât să lege unele de altele. Pregătiţi 10 forme înalte cu hârtii de muffins în ele. Turnaţi 45 grame de compoziţie în fiecare formă, apoi o lingură din ciulamaua de vişine, iar 45 grame de compoziţie şi pe deasupra mai puneţi câte-o vişină din loc în loc. Dacă vreţi să vă plesnească frumos la cuptor turnaţi o picătură de unt topit în centrul fiecărui muffin, apoi faceţi din ea o cruce cu ajutorul unei scobitori.  Băgaţile în cuptorul preîncălzit la 235°C, fără ventilaţie dacă e electric şi de preferat cu mai multă căldură de jos, aşezate undeva la mijloc şi lăsaţi-le să se umfle bine la temperatura aia. Durează cam 10-15 minute în funcţie de cuptor. Odată umflate puteţi reduce temperatura la 190°C şi le mai ţineţi încă vreo 10-15 minute tot în funcţie de cuptor.